Apariţia arhitecturii bioclimatice

Pentru a înţelege premizele dezvoltării arhitecturii bioclimatice, ar trebui să începem cu originile civilizaţiei umane.

Problema interacţiunii între omul şi natura a fost relevantă de-a lungul istoriei. Omenirea întotdeauna trebuia să se adapteze la condiţiile climatice, alegând pentru vieţuire zonele cele mai favorabile.

Aşezările primitive au fost situate pe un teritoriu îngust delimitat de douăzeci şi patruzeci de grade ale latitudinii nordice. Astfel, locurile de stabilire a triburilor şi statelor antice tindeau spre zona cu clima subtropicală, pentru care au fost caracteristice masele de aer tropicale în vara şi blânde - iarna, cu temperaturi ridicate anuale. Aşezările se formau în apropierea coastelor mării şi unor surse de apă mari, acolo unde au fost minime schimbările sezoniere de temperatură.

Cea mai veche locuinţă naturală pentru om a devenit peştera. Rolul cel mai important a jucat vatra: în jurul ei se dezvolta viaţa omului preistoric. Focul se aprindea la intrare în peşteră pentru a proteja intrarea şi a încălzi spaţiul interior. Ulterior oamenii au zidit peretele artificial la intrare. Toate acestea se făceau în scopul de a supravieţui şi a se proteja de fenomenele naturale severe.

În lupta pentru posesia teritoriilor cele mai confortabile şi mai profitabile omul primitiv a învăţat să se adapteze la condiţiile climatice şi topografice ale locului. Astfel, cu inventarea uneltelor de metal au apărut peşterile artificiale, construite nu numai în stânci, dar de asemenea în pământ, desişul copacilor, etc.

În afară de peşteri, existau corturile din ramurile de copaci şi piei de animale. Acestea de cele mai multe ori au servit ca un adăpost temporar pentru perioada de vânătoare sau pentru o perioadă de staţionare a triburilor nomade.

Ca urmare a fuziunii peşterii şi a cortului apar bordeie – locuinţe încorporate în pământ, având o formă circulară în plan, în centrul cărora se situa vatra. Penetrarea parţială a casei în pământ asigura o izolaţie suficientă de factorii climatici agresivi, însă exista o legătură între spaţiul intern al locuinţei şi mediul înconjurător extern. În acelaşi timp, în zonele de mlaştină au fost descoperite construcţii pe piloţi cu acoperişuri de stuf. În zonele împădurite – locuinţe agăţate de copaci. Forma lor repeta corturi, diferenţa între ele a fost exprimată numai în moduri de adoptare la împrejurimi.

În fiecare din aceste moduri de construire a locuinţei omul îşi organiza siguranţa în jurul formaţiuni naturale, fie ca este vorba de stâncă, pădure sau apă.

Pe lângă conexiunea cu natură la nivel casnic triburile antice îşi formau societatea lor în baza religiei care proslăvea şi se închina resurselor naturale. Societatea primitivă a fost bazată pe conexiunea cu natura. Astfel, analizând metodele şi principiile de construcţie a clădirilor, putem evidenţia doi factori principali care au influenţat construcţia locuinţei vechi: defensivă şi cea religioasă.

Din cauza dezvoltării tehnologice joase pentru omul primitiv aceşti factori aveau un caracter relevant şi rolul climei a fost dominant, totodată, cu cât mai severe au fost condiţiile climaterice, cu atât mai simple au fost soluţii arhitecturale. Adaptându-se la condiţiile naturale, omul primitiv îşi găsea soluţii pentru a supravieţui la un nivel intuitiv, găsind refugiu în formele similare cu cele naturale, el a trecut prin era glaciară, erupţii vulcanice şi inundaţii.

Şi în prezent există triburi aborigene care continuă să se închine şi să proslăvească natura, împrumutând de la ea modul de organizare a habitatului necesar pentru supravieţuire.

Îmbunătăţind condiţiilor de existenţă, omul primitiv a împărtăşit spaţiul comun al locuinţei în două părţi: bucătărie şi spaţiul principal. Mai târziu, prin gruparea mai multor astfel de spaţii în jurul curţii interioare, omul începe să construiască case cu mai multe niveluri. Drept exemplu al unei astfel de case poate servi urna funerară de pe insula Melos, păstrată la München. Aceasta reproduce un adăpost al omului primitiv, care o interpretează ca pe casa decedatului. În urna poate fi văzut cum camerele rotunde se grupau în jurul unei curţi rectangulare.

Importanţa curţii interioare în zonele cu temperaturi ridicate este foarte mare. Ea serveşte ca un coş de fum, ventilând încăperile interioare ale casei. De asemenea, dacă în curtea se construia un rezervor de apă şi se plantau copacii, atunci se crea un microclimat al locuinţei propriu, totodată se obţinea nu numai viabilitatea mediului, ci de asemenea, confortul habitatului natural.

Ulterior, forma curţii influenţează asupra formei casei în general şi se formează un tip de casă dreptunghiulară care este drept bază pentru construirea locuinţelor în arhitectura egipteană şi babiloniană-asiriană.

Casele, de obicei, au fost construite aproape una de alta, formând aşezările mici, care erau situate într-o zonă bine protejată: pe deal, la confluenţa râurilor şi pe insule. Compactitatea unei astfel de aşezări a fost dictată de doi factori: în primul rând, mica aşezare a fost mai uşoară pentru apărare, şi în al doilea rând, ar putea fi dictată de caracteristicile climatice ale locului.

Datorită faptului că oamenii primitivi se stabileau în zonele cu temperaturi specifice ridicate pe tot parcursul anului, compactitatea aşezărilor antice poate fi explicată prin dorinţa de a scăpa de soarele arzător, deoarece străzile înguste contribuiau la formarea spaţiilor umbrite.

Majoritatea caselor au fost văruite in alb, ceea ce, de asemenea, reducea efectul soarelui arzător.
Astfel, analizând principiile de construcţie a clădirilor după exemplul locuinţelor antice, putem identifica premizele apariţiei arhitecturii bioclimatice:

1. Reducerea impactului mediului înconjurător agresiv asupra spaţiului din interiorul clădirii cu ajutorul construcţiilor de îngrădire eficiente, organizării spaţiilor în curte interioară şi orientării clădirilor referitor la părţile lumii. Ca şi în clădirile bioclimatice moderne, în locuinţele civilizaţiilor antice o mare importanţă a fost acordată studierii caracteristicilor climatice ale locului, acest lucru făcea posibilă reducerea efectelor adverse ale factorilor naturali negativi.

2. Crearea unui regim de temperatură şi de umiditate confortabil în interiorul clădirii datorită organizării curţilor interioare, teraselor, balcoanelor şi logiilor, precum şi utilizarea spaţiilor verzi în structura clădirii. Tehnicile similare pot fi găsite în deciziile de planificare a spaţiului în clădirile bioclimatice moderne.

3. Organizarea unui mediu psihologic confortabil în interiorul clădirii. Ca şi în metodele moderne ale arhitecturii bioclimatice, în clădirile construite de civilizaţii vechi sunt utilizate interpretarea mediului natural în spaţiile interioare ale clădirilor.

4. Interacţiunea clădirii cu natura a este un principiu fundamental al formării arhitecturii la civilizaţiile străvechi. Armonia între natura şi clădirea în prezent se reinventează din nou şi este foarte similară cu concepţiile arhitecţilor antici.

5. La civilizaţiile antice măiestria de organizare a armoniei cu natura se transformă în individualitatea arhitecturii, create cu ajutorul efectelor climatice vizuale şi naturale. Şi în prezent omul este nevoit să construiască clădiri, care se armonizează cu natura pentru acelaşi motiv ca şi mii de ani în urmă: pentru a crea condiţiile cele mai confortabile de trai. Singura diferenţă este că la începutul dezvoltării sale, oamenii construiau astfel de clădiri în scopul de a se salva de la dezastrul natural, iar acum - pentru a salva natura de stihia umană.