„Avem toată viaţa înainte pentru a munci, iar copiii vor fi mici doar o dată” – proverb polonez

Noi nu observăm cînd cresc copiii noştri. Cu ei sînt atîtea probleme, griji… Uneori te gîndeşti: să crească o dată mai repede şi să trăiască cu viaţa lor… Ei cresc şi, dintr-odată înţelegi cît de puţin am preţuit timpul copilăriei.

Din experienţa de viaţă a unui psiholog:

"Cea mică împlineşte degrabă 14 ani, va primi în curînd paşaportul, are 170 cm înălţime. Citeşte romanele lui Bradbury. Cît de repede are loc totul, da? Parcă numai ieri mîinile tale înşirau hainuțe roze în floricele, iar acum ei își înșiră sutienii, tot rozi în floricele. Și toate acestea parcă fără pauză.

Iar cel mai mare a absolvit universitatea, el are barbă, mașină și mireasă, iar eu încă mă mai prind la gîndul cînd văd în vitrină un trenuleț: ce se va bucura dacă îi voi cumpăra. Cînd era mic îi plăceau trenulețele și locomotivele. El și acum are acea expresie a feței cînd greșesc ceva la calculator.

Tolerantă. De genul „nu-i nimic, eu oricum de iubesc și de voi ajuta, desigur”. Interesant, eu aveam răbdare să nu mă irit cînd el mic nu înțelegea ceva, incurca și strica? Eu nu mai țin minte.

Cu cît mai departe, cu atît mai mult înțelegi că acesta este adevărul despre copii: ei cresc foarte repede. Tinerilor părinți li se pare deseori că așa cum e azi va fi veșnic: veșnicele țipete noaptea, veșnicele „în brațe”, veșnicile jocuri în mașinuțe, plînsete la despărțire și aceeași poveste a suta oară. Așa vrem ca totul să se schimbe mai repede. Ca el să crească mai repede, să învețe, să poată singur …

Așa și va fi: el va crește și va putea singur, și foarte repede. Pentru că noi sîntem ocupați, avem serviciu, relații, viață creativă, pur și simplu chestii, iar copilăria copiilor noștri o trăim fragmentar.

Un an și jumătate la început, apoi jumătate de oră seara, jumătate de zi în week-end și două săptămîni de concediu. Dacă mai socotim „timpul de hochei”, oare mult se va aduna? Dar cît timp noi am pierdut cu reproșurile, notații, cu „lasă-mă”, „așteaptă” și „du-te mai bine și fă lecțiile”.

Dar ne amintim nu „învățatul la oală” și nu notele din clasa a treia. Se ține minte altceva. Cînd băiatul avea patru ani, noi l-am trimis la mare cu o lună mai devreme. Cu două bunici, care îl adorau. Ele ne sunau și ne spuneau că copilul mănîncă bine, se scaldă și se plimbă și totul e bine. Dar cînd am venit la el și stăteam întinși pe pat, copilul dintr-odată a răsuflat cu ușurare: „Cît de mult am obosit să trăiesc fără pază”.

Cînd fata avea 5 ani și mergea la grădiniță, noi făceam „rezerve de săruturi”. Ea avea un combinezon de blugi cu multe buzunărașe și dimineața eu umpleam aceste buzunărașe cu săruturi. Pentru că dacă îi va fi trist, să poate „scoată” și să simtă că mama o iubește.

Îmi doresc foarte mult ca părinții să înțeleagă copilăria copilului lui ca pe un dar scurt și prețios – timpul cînd poți fi cu ei, avea grijă de ei, să-i bucuri, să-i cuprinzi, să-i asculți, să-i fii ca pază, să faci rezerve de săruturi pentru o viață întreagă.

Nu grăbiți timpul!

Spălați scutece și cumpărați trebulețe!

Savurați!