Etnogeneza moldovenilor

/ Vizionări: 1134

Этногенез молдаван

Moldovenii reprezintă un popor străvechi cu rădăcini milenare în istoria spaţiului carpato-nistreano-pontic. Aceşti autohtoni sînt menţionaţi pe parcursul istoriei sub diferite nume (traci, geţi, daci, vlahi, valahi, volohi) în sursele scrise ale grecilor, romanilor, germanilor, slavilor, ungurilor şi altor popoare care au ajuns prin aceste regiuni. Moldovenii au supravieţuit în regiune chiar şi în condiţiile, cînd aici dominau diferite popoare migratoare, alcătuind comunităţi omogene din punct de vedere etnic, cu o structură politico-socială şi culturală care permitea asimilarea noilor veniţi ce se stabileau cu traiul pe pămînturile lor.

Chiar şi în condiţiile grele cînd moldovenii erau impuşi să se retragă în regiunile montane şi cele împădurite din cauza pericolului generat de invaziile diferiţilor cuceritori, ei au reuşit să-şi păstreze limba, tradiţiile şi obiceiurile. Ei şi-au menţinut specificul etnic, datinile, deşi uneori erau nevoiţi să locuiască în „state” pe care le creau în pămînturile lor alte popoare.

Spre deosebire de alte etnosuri, etnologii, istoricii nu au nevoie de cercetări îndelungate pentru a demonstra continuitatea moldovenilor în spaţiul carpato-nistreano-pontic, care este confirmată de numeroase argumente antropologice, arheologice, lingvistice etc. Continuitatea populaţiei autohtone, a moldovenilor, îşi găseşte expresia în dăinuirea tradiţiei culturale, lingvistice, etnice indo-europene din regiunea carpato-nistreano-pontică, care pe parcursul existenţei a cunoscut cîteva epoci principale în evoluţia sa etno-culturală:

1. Epoca protoindo-europeană sau a Civilizaţiei Cucuteni;

2. Epoca tracică;

3. Epoca civilizaţiei geto-dacice;

4. Epoca vlahilor, valahilor, volohilor;

5. Epoca moldovenească.

Argumente de ordin genetic în continuitatea populaţiei din arealul carpato-dunăreano-pontic

Continuitatea populaţiei autohtone din regiunile carpato-dunăreano-pontice, din cele mai vechi timpuri pînă în prezent, este confirmată de testele ADN. În acest context sînt reprezentative investigaţiile ce ţin de cromozomul Y care determină sexul masculin al unui om şi este transmis doar de la tată la fiu. Băieţii primesc de la tatăl lor cromosomul Y, iar de la mamă primesc cromosomul mitocondrial, spre deosebire de fete care primesc doar cromosomul mitocondrial de la mama lor.

Respectiv prin studierea cromozomului Y s-a stabilit din cîţi „Adami” iniţiali s-a format rasa umană.

Populaţia europeană este formată din 6 „Adami” iniţiali, iar aceştia au ajuns în Europa în următoarea ordine cronologică: „Adamul” I, „Adamul” J, „Adamul” R1a, „Adamul” R1b, „Adamul” E3b, „Adamul” N.

Potrivit investigaţiilor în domeniul geneticii umane haplogrupul I (reprezentanţii lui „Adam” I) este cel mai vechi haplogrup în Europa, fiind singurul grup „mare” care s-a constituit pe acest continent. Unii cercetători cred că el îşi face apariţia în cultura Gravettian (paleoliticul superior), un fel de „oază” unde oamenii au supravieţuit ultimei ofensive a Gheţarului. El se constituie în peninsula Balcanică, cristalizîndu-se cu aproximativ 25 000 de ani în urmă, deşi îşi are rădăcinile într-o perioadă mult mai timpurie, aproximativ 35 000 de ani în urmă. După retragerea Gheţarului haplogrupul I se răspîndeşte din Balcani pînă în Nordul Europei.

Haplogrupul J a apărut în Europa acum 10 000 de ani, probabil din regiunea Anatoliei, deşi potrivit unor cercetători leagănul acestei grupe se afla în regiunile Mării Negre, pe care le-au părăsit ca urmare a inundaţiilor provocate de topirea Gheţarului.

Haplogrupul R1a provine, probabil, din stepele de la Nord de Marea Neagră, iar R1b din Sudul Europei şi zona Mării Egee.

Этногенез молдаван

„Adamul” E3b îşi are originea în Nordul Africii şi pătrunde în Europa în timpul revoluţiei neolitice. Alţi reprezentanţi ai acestui grup au venit în Europa într-o perioadă mult mai tîrzie.

Haplogrupul N provine din regiunile Siberiei, Mongoliei şi Chinei, răspîndindu-se în teritoriile Rusiei, în Finlanda şi Estonia.

Datele menţionate demonstrează că Homo sapiens sapiens (Cro-Magnons) aparţinea, probabil, în exclusivitate haplogrupei I. De la momentul apariţiei în Europa a omului de tip contemporan (Cro-Magnons), şi pînă la pătrunderea masivă a a indoeuropenilor, cca 5 000 de ani în urmă, acest grup a constituit cea mai mare parte a populaţiei Europei. Printre realizările acestei populaţii ar fi de menţionat construcţiile megalitice (5000-1200 î.Hr.) din Europa Occidentală, precum şi prima civilizaţie europeană – cultura Cucuteni-Tripolie (împreună cu purtătorii grupului R1a).

În perioada contemporană cel mai mare procent de oameni, reprezentanţi ai haplogrupului I, se atestă pe o fîşie de la Nord la Sud, din Suedia şi Danemarca pînă în Balcani. În alte colţuri ale Europei reprezentanţii haplogrupului I constituie de la 10% la 45% din populaţie.

Haplogrupul I este constituit din două subgrupe principale: Haplogrupul I1 şi Haplogrupul I2.

Subgrupa I1 se separă de I2 începînd cu aproximativ 20 000 de ani în urmă. Această separare se produce în urma „spintecării” spaţiului haplogrupului I de pătrunderea purtătorilor haplogrupei R1b „celtice” sau de cea a „arienilor” R1a. Înrudirea haplogrupei I2 „balcanice” cu cea „scandinavă” se va menţine şi după această separare.

Ca urmare a simbiozei dintre populaţia din Europa Centrală şi de Nord şi indoeuropeni îşi face apariţia etnosul protogerman, iar locuitorii din regiune vor prelua o limbă de origine indoeuropeană.

Haplogrupul I1 are la moment cea mai mare răspîndire în peninsula Scandinavă, Islanda şi Nord-Vestul Europei. Totodată, acest grup are o raspîndire moderată în Europă de Est.

Astăzi cei mai mulţi purtători ai Haplogrupul I1 sînt vorbitori de limbă germană, ramură a limbilor indo-europene.

Haplogrupul I2 (Y-ADN) – „balcanică” îşi are originea în sud-estul Europei şi are două subgrupe: I2a cu cea mai mare răspîndire în peninsula Balcanică şi Sardinia şi I2b – în Nord-Vestul Europei. Reprezentanţii acestui grup au fost purtătorii culturilor neolitice din Balcani, inclusiv a culturii Cucuteni-Tripolie. Haplogrupul vizat capătă răspîndire largă în Europa Centrală începînd cu Epoca bronzului (Cultura cîmpurilor de urne care a stat la originea culturii Hallstatt), iar ulterior este reprezentată de iliri şi traci.

Cu timpul I2 se dezvoltă în patru subgrupe principale: I2a1, I2a2, I2b1 şi I2b2. Această haplogrupă este atestată în mediul slavilor de sud, la români, moldoveni, maghiari, greci, bulgari, beloruşi, ruşii din regiunile de sud-vest a Rusiei, locuitorii din nord-estul Italiei, vestul Anatoliei şi în Nordul Caucazului.

Haplogrupul I2a2, caracteristic pentru populaţia din Europa de Sud-Est, este atestat în special în două centre:

1. la locuitorii din Bosnia şi Croaţia;

2. la locuitorii din nord-estul României, Republica Moldova şi Ucraina centrală şi de sud-vest.

Centrul grupului I2a2 din nord-estul României, Republica Moldova şi Ucraina centrală corelează cu frontierele culturii Cucuteni-Tripolie. Această grupă a fost una caracteristică pentru cucutenieni, iar odată cu pătrunderea masivă a indoeuropenilor s-a infiltrat în genofondul acestora fără a degrada. Spre deosebire de populaţia autohtonă din regiunea vizată, cea din Europa centrală şi de vest, reprezentanţi ai haplogrupului I, a fost asimilată de valurile de indo-europeni.

Tracii şi ilirii reprezentau populaţii din Europa de sud-est, purtătoare a I2a2, care s-au constituit în urma asimilării de către autohtoni a indo-europenilor. În epocile ulterioare purtătorii haplogrupului I2 vor continua să domine în Europa de sud-est şi regiunile vecine chiar şi în condiţiile cînd vor asimila noi populaţii migratoare, vor prelua noi limbi şi, ca urmare, vor constitui în baza substratului autohton traco-iliric noi popoare. De exemplu, locuitorii Bosniei şi Croaţiei, care vorbesc limbi slave, posedă o concentrare minimală a haplogrupului R1a – „slav”, fiind urmaşii direcţi ai populaţiei autohtone traco-ilire. La locuitorii din nord-estul României, Republica Moldova şi Ucraina centrală caracteristicile grupei I2a2 îşi vor menţine prezenţa, din cele mai vechi timpuri prin intermediul renumitelor culturi arheologice cum ar fi Cucuteni-Tripolie, civilizaţia tracilor şi geto-dacilor şi pînă în prezent.

Investigaţiile genetice au demonstrat că în Europa gradul de apropiere genetică între popoare este determinat în special de poziţia geografică, şi nu de limba vorbită. De exemplu, moldovenii, sîrbii, croaţii, bosniacii sînt înrudiţi între ei, deşi vorbesc limbi din familii diferite. Studiile efectuate au demonstrat, de asemenea, că populaţia contemporană din regiunile carpato-danubiano-pontică nu este înrudită genetic cu locuitorii Peninsulei Apenine (italienii).

În veacul al XIII-lea la răsărit de Carpaţi în sursele literare este atestat etnosul, care se numea moldoveni. Acest etnos, cu rădăcini milenare în istoria spaţiului carpato-nistreano-pontic, a rezistat perturbărilor politico-militare şi culturale din mileniul I d.Hr., iar din secolul al XIV-lea este numit şi de alte popoare „moldoveni”.

Ca şi în veacurile XIV-XV, şi astăzi, populaţia Statului Moldovenesc o formează moldovenii (80%); ca şi atunci, în zilele noastre, alături de moldoveni, trăiesc ucraineni, ruşi, evrei, armeni, la care la începutul veacului al XIX-lea s-au alăturat găgăuzi, bulgari, stabilindu-se, mai ales în Basarabia (=Bugeac), la sud; ca şi atunci, şi astăzi, cea mai deasă reţea de toponime slave se află la nordul republicii; la sud precumpănesc denumirile de localităţi găgăuze, bulgare. În restul teritoriului, în masivul central moldovenesc, în regiunea codrilor, în stînga Nistrului predomină denumirile moldoveneşti.

Astăzi, la fel ca în trecut, din Carpaţi şi pînă la Nistru şi în stînga acestui rîu moldovenesc, pe întregul areal istoric, geografic, etnic şi lingvistic moldovenesc populaţia majoritară se numeşte moldoveni, ea a dat nume ţării – Moldova şi îşi numeşte graiul matern limba moldovenească.

Этногенез молдаван

 

Sursa: moldovenii.md