Evadarea din oras — variante

Am discutat anterior despre noul trend si despre avantajele renuntarii la viata tot mai nebuna din orasele de astazi cu scopul reluarii legaturilor cu natura. Astazi voi incerca sa fac o comparatie intre modurile in care lumea alege sa faca aceasta trecere, cu avantaje si dezavantaje pentru fiecare varianta in parte. Din ce am studiat pana acum, am ajuns la concluzia ca exista cinci modele principale. Voi detalia un pic aceste variante si voi incerca sa fac un tabel comparativ care sa ne arate o imagine mai clara asupra acestor evadari din vechiul sistem. Sa incepem asadar cu enumerarea.

Unu. Gradinar. Definitia mea in acest caz se refera la cel care a luat un teren suficient de mare incat sa-i ofere sustenabilitatea, dar fara sa faca investitii majore. Undeva intre 1 si 3 hectare pe care le poate lucra singur cu familia fara prea multa mecanizare, mai ales daca aplica principii de permacultura. Pentru un pret convenabil, cel mai probabil a cautat o zona undeva la limita unui sat sau la o distanta oarecare de o comunitate mai mare. Acolo familia a construit o casuta sau cabana si a sapat o fantana, au o gradina de legume, eventual niste sere, ceva pomi, poate fac si apicultura. Reusesc astfel sa-si asigure cel putin hrana familiei si poate sa faca chiar un profit din ce mai vand pe la piata sau pe la cunostinte.

Doi. Fermier. Varianta aceasta implica deja investitii crescute si un teren mai mare, de obicei cateva zeci de hectare cumparate si/sau luate in arenda. In multe cazuri fondurile provin din credite, subventii sau proiecte europene, cu riscurile de rigoare. Se poate merge acolo pe variante gen: sere mari de flori sau legume, lanuri de cereale sau cartofi, livada sau faneata pentru o crescatorie de animale. Se merge in sistem agricultura sau mai bine zis monocultura, adica un camp intreg insamantat cu aceleasi plante, fara diversitate permaculturala. Se lucreaza in general dupa sistem clasic: tractor, ingrasaminte, fertilizatori, ierbicide, recoltare mecanizata, vanzare catre procesator, care distribuie apoi in supermarket. Colaboratorii sunt de obicei persoane angajate pe termen lung sau zilieri in perioada de cules.

Trei. Satean. Acesta este de obicei oraseanul mai comod sau cu buget mai redus, care a mers pe varianta cea mai simpla. Are o proprietate in apropierea orasului, o casuta mostenita de la rude intr-un sat din apropiere sau o parcela cumparata ca gradina de agrement. De obicei suprafata este mica, intre 500 si 2000 metri patrati, pentru ca este intravilan si preturile pe metru patrat sunt mai mari. Nu isi pot de obicei asigura sustenabilitatea pentru familie, dar au cateva straturi de legume, cativa pomi fructiferi si un pic de zona verde. Beneficiaza de infrastructura satului, electricitatea si apa trec pe la poarta, mai au cativa consateni cu care se inteleg si se pot ajuta in apropiere.

Patru. Grup. In acest caz vorbim de o proprietate comuna, luata prin asociere si destinata unor activitati comune ale grupului. Proprietatea poate fi suficient de mare cat sa asigure sustenabilitatea grupului daca vorbim de exemplu despre 5 hectare la aproximativ 50 de persoane. Gradinaritul se face de obicei pe parcele comune, iar bunurile obtinute sunt impartite intre membrii care beneficiaza in mod egal de terenul detinut in comun. Locuintele sunt de asemenea construite intr-o zona centrala, de multe ori in aceeasi cladire, in apropierea locului de intalnire a grupului. Membrii acestuia participa in mod regulat la lucrari, deciziile se iau de obicei la comun si totul se bazeaza pe voluntariat si buna intelegere intre participantii la proiect.

Cinci. Comunitate. Este vorba aici de genul de comunitate de care va spuneam in articolele anterioare. Fiecare familie are in proprietate o suprafata de aproximativ un hectar, pe care il administreaza singura si de pe care isi poate asigura sustenabilitatea proprie. Comunitatea este la randul ei autosustenabila prin diversitatea membrilor, fiind alcatuita dintr-un numar de 100-150 de familii. Se iau uneori si decizii la comun, dar privesc in general activitati precum cele legate de infrastructura sau centrele de intalnire si educatie din mijlocul comunitatii. Este ceva asemanator unui sat clasic, dar mai rasfirat si compus din persoane independente cu interese si viziuni comune.

Tabelul de avantaje si dezavantaje se prezinta dupa cum urmeaza:

Evadarea din oras - variante

Sunt sigur ca veti avea destul de comentat pe tema lui. Il mai modificam dupa caz daca va fi nevoie. Stiu ca generalizarile nu sunt intotdeauna cele mai fericite, ca situatiile pot varia de la caz la caz sau ca exista si situatii intermediare. La gradinarul izolat nu avem comunitate, iar la fermier am considerat comunitatea fiind angajatii sai. La satean am considerat ca in general comunitatea nu este autosustenabila, majoritatea practicand agricultura clasica sau mecanizata. La grup am considerat ca plantele se cultiva in gradina comuna, fara parcele individuale.

Completari si concluzii. Majoritatea celor care au evadat deja din oras au ales varianta de mijloc, adica cea cu transformarea din orasean in satean. Este una dintre cele mai simple si este cea in care ma aflu si eu acum. Speranta mea este sa fac in anii care urmeaza trecerea catre o comunitate sustenabila de genul celor prezentate la varianta cinci. Dezavantajele faptului de a locui in sat le-am vazut deja, principalele limitari venind din suprafata mica a terenului, iar de aici lipsa de intimitate si sustenabilitate, plus lipsa de viziune comuna cu majoritatea consatenilor. Te poti ajuta de obicei cu cateva familii din sat, dar in general oamenii sunt reticenti daca aud despre permacultura, scoli alternative cu educatia copiilor bazata pe creativitate, practici de meditatie sau hrana vegetariana si alte idei de genul. Sa incerci sa-i convingi presupune de multe ori un efort prea mare si o lupta inutila, iar in momentul de colaps al sistemului lucrurile pot degenera si mai tare.

Cazul unu cred ca este totusi cel mai nefericit in momentul unui colaps al sistemului actual. Nu beneficiaza nici de avantajele unei comunitati, nici de resursele sau suprafata extinsa a unui fermier. Chiar daca prin metode permaculturiste isi poate asigura sustenabilitatea, ii este foarte greu fara ajutorul comunitatii. Fermierul sta un pic mai bine din acest punct de vedere. In principal pentru faptul ca are totusi o baza de pornire si o suprafata suficient de mare care sa-i permita reconvertirea la permacultura prin atragerea unor familii care sa-l ajute sa formeze o comunitate. Dezavantajul in cazul lui este dependenta foarte mare de sistem: combustibili, piese pentru utilaje, logistica de livrare si desfacere a produselor, subventii de la stat, chimicale si ierbicide necesare cultivarii dupa modelul monocultura. Toate acestea vor deveni treptat tot mai putin disponibile, iar daca nu vor intelege si nu se vor adapta, majoritatea fermierilor vor intra in faliment in anii ce vor veni.

Varianta patru adica varianta grupului are ca avantaje cam aceleasi lucruri pe care le putem gasi la varianta cinci, cea a comunitatii. Lucrurile insa vor fi mult mai dificile in cazul grupului deoarece totul sau majoritatea lucrurilor sunt la comun. Viziunea trebuie sa fie foarte apropiata si compatibilitatea membrilor foarte mare pentru a se putea lua decizii comune, altfel vor aparea frustrari care pot duce pana la dezmembrarea grupului. Deciziile vor fi luate mai greu, pentru ca va trebui votat la comun totul: de la amplasarea gradinitei pentru copii sau construirea unui drum, pana la plantarea unor pomi si modul in care plantele sunt cultivate. In cazul unui vot negativ, o persoana poate fi exclusa din grup si isi poate pierde terenul, nu doar ajutorul comunitatii. Din acest motiv poate aparea si un sentiment de incertitudine sau dependenta fata de cateva persoane cu putere de decizie sau cu influenta mai mare asupra grupului.

In varianta cinci a comunitatii multe din aceste "frecusuri" zilnice sunt evitate prin existenta spatiului personal. Exista un minim de reguli ale comunitatii dar independenta fiecaruia este mult mai mare. In plus, asa cum spuneam in articolele anterioare, omul trebuie sa isi gaseasca jumatatea lui naturala, sa faca legatura cu bucatica lui de pamant, pe care stie ca nimeni si nimic nu-l poate impiedica sa creeze ceea ce si-a propus. Realizeaza ca are nevoie de ajutorul unei comunitati, care sa-l sprijine la necaz, cu care sa poata colabora in proiecte comune si nu in ultimul rand poate sa socializeze sau sa faca schimb de informatii si experiente. Dar trebuie totusi sa pastreze acest echilibru: al independentei si senzatiei ca poate sta pe picioarele proprii, cu cel al apartenentei la o comunitate mai extinsa si al sigurantei ca in caz de nevoie are la cine sa apeleze. De aceea consider ca modelul oferit de Anastasia ramane totusi cel mai bun model din cele prezentate mai sus.