Istoria domesticirii plantelor

/ Vizionări: 12134

Istoria domesticirii plantelor

 

Toate plantele cultivate sunt descendenţii plantelor sălbatice.

Cultura plantelor are mai mult de zece mii de ani.

Mazărea cultivată prin selecţie umană a fost adusă la o masă care este de zece ori mai mare, decât masa mazării sălbatice. Oamenii primitivi de mii de ani colectau mazărea sălbatică măruntă, înainte ca prelevarea probelor şi plantarea boabelor grosiere din cele mai atractive, cu alte cuvinte, cultivarea comercială, a contribuit automat la creşterea dimensiunii medii a boabelor cu fiecare generaţie nouă.

 

Istoria domesticirii plantelor

A fost identificat locul de unde a început viața pe Pămînt (Video)
A fost identificat locul de unde a început viața pe Pămînt (Video)

Evoluţia a dotat multe seminţe sălbatice cu un gust amar, rău şi chiar le-a făcut otrăvitoare pentru a dezvăţa de ele animale înfometate. Prin urmare, selecţia naturală acţionează asupra seminţelor şi fructelor în moduri opuse. Plantele cu fructe gustoase se pot baza pe dispersarea seminţelor cu ajutorul animalelor, dar sămânţa înseşi din interior trebuie să aibă un gust neplăcut. În caz contrar, animalul o va roade şi atunci ea nu va germina.

Un exemplu remarcabil al plantelor cu seminţe, care au pierdut amărăciunea în rezultatul domesticirii, sunt migdalele. Majoritatea boabelor de migdale sălbatice conţin o substanţă extrem de amară numită amigdalin, care la descompunere produce acid prusic otrăvitor. Câteva pumne de migdale sălbatice consumate pot duce la decesul omului, suficient de nerezonabil pentru a nu reacţiona la gustul amar avertizător. Deoarece prima etapă a domesticirii presupune colectarea seminţelor în scopuri alimentare, nu este clar cum migdalele sălbatice, în general, au fost supuse domesticirii.

Explicaţia constă în faptul că o singură genă, care este responsabilă de sinteza amigdalinului amar, la specii eventuale ale copacului migdal, este prezentă în formă mutantă. În sălbăticie aceste copaci, de obicei, mor, fără posteritate, deoarece păsările găsesc şi ciugulesc toate seminţele coapte. Însă copiii curioşi sau, pur şi simplu, înfometaţi ai primilor fermieri, care au târât la gură, orice fructe ale  plantelor sălbatice care le-au plăcut, la un moment dat au gustat seminţele migdalelor mutante şi au remarcat dulceaţa lor. (În mod similar, fermierii europeni din timpuri îndepărtate, găsesc şi recoltă ghidele anumitor stejari rari, care, contrar obiceiului, au un gust dulce). Aceste migdale dulci au fost "domesticite" de agricultorii antici - la început neintenţionat, apoi cu un scop anume, în grădinile lor.

Adevărata istoria Moldovei (Video)
Adevărata istoria Moldovei (Video)

Judecând după rezultatele săpăturilor, migdalele sălbatice apar la aşezările omului în Grecia, deja în 8000 î.Hr., iar la 3000 î.Hr. aceste migdale au fost domesticite în ţinuturile estului Mării Mediterane.

 Fasole Lima, pepenii verzi, cartofi, vinete, varză - acestea sunt doar câteva din multe culturi bine-cunoscute, ale căror „strămoşi” sălbatici au fost amari sau otrăvitori, şi ale căror exemplare dulce apoi au crescut în locuri cunoscute pentru căutătorii antici ai senzaţiilor gustative noi.

Volumul şi gustul  sunt două criterii cele mai evidente de care s-au condus culegătorii-vânători în selecţia plantelor sălbatice, dar mai sunt si alte caracteristici, cum ar fi suculenţa fructului, lipsa de seminţe, conţinutul de ulei, prezenţa fibrelor lungi. La dovleac sălbatic seminţele aproape că nu sunt înconjurate cu fructe, dar interesele agricultorilor primitivi au contribuit la selecţia celor din el, în care greutatea fructelor a fost mai mare, decât a seminţelor. Exemplul bananelor cultivate, care au fost selectate cu mult timp în urmă şi au păstrat fructul fără sâmburi, a inspirat savanţii-agronomi moderni, care au reuşit să obţină portocale, struguri şi harbuz fără seminţe.

Dezastrul ecologic în antichitate
Dezastrul ecologic în antichitate

Seminţele grâului şi orzului sălbatic nu sunt ambalate într-o capsulă şi cresc pe vârful spicului, care se scutură spontan, semănând seminţe în sol, unde acestea pot germina. Dar din cauza mutaţiei genetice a unei singure gene, spicul poate pierde capacitatea de a se scutura. În condiţii naturale, această mutaţie ar fi fost fatală, deoarece seminţele, rămase în spic, nu ar fi răsărit şi nu ar prinde rădăcini. Între timp, anume seminţele acestor mutanţi au fost cele mai utile pentru oameni - ei doar au aşteptat până când omul le-ar rupe şi le-ar duce la casa lui. Ulterior, atunci când omul a semănat aceste seminţe-mutanţi colectate , toţi descendenţii acestora, cu aceeaşi mutaţie, au fost din nou disponibili pentru plantare şi colectare, iar seminţele urmaşilor normali, independent pătrunse în sol, nu au fost disponibile. Mai mult de 10 mii de ani în urmă, astfel de selecţie involuntară a grâului şi orzului, cu prezenţa unui spic nescuturat a fost prima "îmbunătăţire" mare, reuşită de om, a plantei.

Astfel, agricultorii făceau o selecţie în rândul speciilor de plante nu numai pe baza calităţilor vizuale, cum ar fi volumul şi gustul, ci, de asemenea, pe baza caracteristicilor invizibile: mecanisme de regenerare naturală, inhibarea creşterii, reproducerii. Ca urmare, diferite plante au fost selectate ca purtătorii proprietăţilor diferite, de multe ori opuse.

Mai târziu, omul a domesticit pomi fructiferi, cultivarea cărora a fost mult mai grea: mere, pere, prune, cireşe. Aceşti copaci au fost reproduse, folosind o metodă complexă de altoire, care a fost inventată în China, mult timp după naşterea agriculturii.

Astfel, altoirea crengilor sălbatici pe copaci sălbatici s-a rezultat cu o mutaţie şi s-a început domesticirea merilor.

Trei mari trădări din istoria neamului
Trei mari trădări din istoria neamului

Cu patru secole î.e.n. un elev al lui Aristotel, Theophrastus, a scris despre două soiuri de mere - timpurii şi tardive. Primele dădeau fructe în primăvară, şi al doilea - în toamnă.

Grecii în acele timpuri ştiau despre necesitatea polenizării încrucişate a diferitelor metode de înmulţire (cu seminţe, într-un mod vegetativ), ei cunoşteau altoirea, tăierea, inelarea şi alte tehnici de accelerare a apariţiei fructelor, de exemplu, "pedeapsa" – înfigerea penelor de lemn în tulpină.

Cu 200 de ani după Theophrastus, Caton cel Bătrân a povestit deja despre şapte soiuri de mere, recomandând Musteum ca un soi, în special, demn de reproducţie. După 100 de ani Varron a adăugat două titluri, iar în 42 î.Hr., Columella a alăturat alte şase soiuri. În Pliniu cel Bătrân se spune despre cele 17 soiuri de mere.

Paladiu (IV-lea) menţionează un număr mare de soiuri de mere şi prune în grădinile romane.

Apariţia culturii de măr în partea europeană a Rusiei se datează de la Rusia Kieveană şi este strâns asociată cu activităţile mănăstirilor. În secolul al XVI-lea  a existat un măr şi în regiunile nordice ale Rusiei. Pentru cultivarea soiurilor de mere au fost utilizate patru specii de acest gen: măr jos, măr de pădure, măr din Siberia şi măr chinezesc.

 

Autor: Jared Diamond

Sursa: poselenia74.ru


Dacă acest articol de pe site-ul nostru ecology.md a fost util pentru Dvs., atunci vă propunem cărțile geniului Parmaculturii și a agriculturii naturale, fermierului-milionar din Austria Sepp Holzer.