Patrimoniul lumii al strămoșilor clarvăzători – muntele Nexis (Foto)

/ Vizionări: 548

Departe de lumea vulgarităților și minciunilor există un meleag minunat, un azil al spiritelor înalte”. Așa putem descrie sentimentele oamenilor care vin aici iar și iar. Pînă la revoluție, muntele Nexis era considera sfînt. El era îngrădit cu un gard, iar pe el se aflau circa 40 de dolmene. În anul 1918, gardul la fost demolat, iar dolmenele distruse. Iar după prospectarea carierelor în general au rămas doar două dolmene în vîrful muntelui: „Însorit” și „Lunar”, iar unul era distrus pe vale.

Muntele Nexis în traducere înseamnă „legătură”, „unificarea lumilor”. Ce unește muntele aici și de ce aceste două dolmene în vîrf, ca doi magneți , mă atrag în fiecare an să vin aici, să străbat mii de kilometri, traversînd teritoriul militarizat al Ucrainei, să vin aici timp de 15 ani, uneori chiar de 2-3 ori pe an? Mereu îmi pun această întrebare. Or, nimic nu se întîmplă, la prima vedere, pentru care ar trebui să cheltuiesc atîta timp și bani. Pur și simplu stau lîngă dolmene sau mă plimb prin jur, mă gîndesc la ceva. practic, ca întotdeauna și peste tot. Dar nu știu de ce mi se face foarte confortabil anume aici, fără a mă gîndi la minim. Sau, dimpotrivă, mă gîndesc, dar neobișnuit de clar și am o perspectivă absolut pozitivă a ideilor, sentimentelor, amintirilor.

Munți frumoși, landșafturi minunate, peisaje divine. O pădure uimitoare, în freamătul căruia aud istorii, povești din copilărie. Din copilărie, dar nu din această copilăria a mea, dar din alta, cînd totul era totul altfel. Se întîmplă că eu îmi amintesc ceva foarte clar. Amintirile îmi bulversează conștiința, făcîndu-mă să plîng și să rîd în același timp. Dar imediat dispar, lăsîndu-mi doar o dorință imensă de a-mi aminti ceva foarte apropiat și drag, ce nu găsești în viața cotidiană.

Dolmenul «Duhului»
Dolmenul «Duhului»

Frumusețea călătoriei interioare începe imediat cum vine gîndul „merg spre Nexis”. Într-un mod miraculos găsesc mașini de ocazie care mă aduc imediat la poalele muntelui. Oamenii din ele sînt neobișnuit de amabili, speciali, foarte buni. În timp ce merg din localitate spre munte, gîndurile și sentimentele se unesc într-un flux foarte dens. Eu mer repede, parcurgînd într-o suflare întregul drum, transpirînd, accelerînd respirația și bătăile inimii pînă la limită. Iar alteori, invers, merg abia-abia, oprindu-mă lîngă fiecare butuc sau movilă – deja nu e important, pentru că eu deja mă aflu într-un uimitor proces de amintire a propriului eu.

S-ar părea că dacă totul e atît de bine, atunci nici nu trebuie să pleci. Trăiești aici, și viața ta va fi întotdeauna plină din abundență. Dar nu, aceste două dolmene, ca doi magneți mă atrag și mă resping în același timp. Mă atrag prin magnetismul unor sentimente necunoscute și mă resping – implementez cele dobîndite în viața de zi cu uzi, în proiecte, relațiile cu apropiații. De aceea eu vin aici deja de 15 ani încolo-încoace. Și nu doresc să-mi pierd timpul din concediul meu pe altceva, decît să mă cufund în lumea Caucazului de Nord, în lumea uimitoare a clarvăzătorilor antici, care s-a răspîndi de la Anapa pînă în Abhazia.

Aici sînt foarte multe asemenea locuri, iar fiecare nu seamănă cu precedentul, și totuși, ele sînt un tot întreg …

Valerii Katruk