Sălbaticii moderni din Apuseni. PRIMII ORĂŞENI CARE ŞI-AU LUAT CÂMPII şi au fugit în pustiu

/ Vizionări: 6342

Современные дикари из Апушень

 

Îşi scoate ochelarii de pe nas, îşi trage tricoul de pe el şi, într-o secundă se aruncă în zăpadă, tăvălindu-se ca un copil. Îi sticlesc ochii şi râde de unul singur de zici că e-n transă. În realitate, e doar fericit. E miezul iernii şi un frig de-ţi îngheaţă măduva-n oase, dar lui Călin Bacali îi e cald şi bine aşa. Abia a scăpat din “puşcăria” confortabilă a unui oraş numit Târgu Mureş. S-a săturat de viaţa urbană robotizată şi, fără nici un regret, a decis să cam lase baltă averea făcută acolo în zeci de ani de muncă.

 

Aşa, în primăvară va începe uşor, uşor să se mute sus pe munte, într-o pădure sălbatică, într-un loc atât de pustiu, că-ţi ţiuie urechile. Aici se va construi primul eco village din România: Almaşu Mare, lângă Alba Iulia. Peste câţiva ani, când satul eco va fi gata, Călin şi alte câteva zeci de familii vor deveni pionieri – primii români care îşi părăsesc case şi maşini elegante pentru a trăi precum bunicii noştri, în căsuţe din lut, lemn şi paie. Nu i-a costat prea mult: terenul unei gospodării face cam 6.000 de euro de fiecare, plus costul locuinţei. O căsuţă mai ieftină va costa dublu. Eco village e un trend străin, mult iubit de occidentali, însă la noi abia a ajuns.

 

Современные дикари из Апушень

 

Fericiţi în sălbăticie: gătesc la pirostrii, nu se uită la ceas, râd din nimic unii la alţii

Încă nu e gata satul, dar se lucrează intens. Se va numi Apusenii Verzi. E treabă serioasă căci se va întinde pe circa 45 de hectare. Din 10 familii, câte s-au înscris până acum la eco village, două deja s-au mutat sus pe munte, în două rulote. Restul vin în weekend, pe rând, să mai înalţe o schelă, să mai cioplească un buştean. Ai zice că sunt sălbatici: gătesc la pirostrii, se satură din ceapă cu cartofi şi râd din nimic unii la alţii. Încă n-au apă, curent electric şi căldură, dar nici n-au nevoie. Nu se uită la ceas şi n-au televizor; ghicesc ora uitându-se pe cer. Ţăranii de jos, din sat, se uită la ei ca la nişte ciudaţi, fără să priceapă mai nimic. Îi numesc în dispreţ din vârful buzelor, “ăia de pe munte”.

“Părinţii” eco village sunt Luminiţa Comşuţa şi partenerul ei de viaţă, francezul Jean Pierre Quiros. Ei sunt cei care au importat conceptul de eco village. Au o poveste ca-n filme. Lucraseră în turism ani buni şi îşi construiseră împreună o casă cu piscină în Spania. Mai au un apartament în Eforie şi încă o casă închiriată în Cluj. Aparent, nu le mai lipsea nimic.

Şi, totuşi…“Ne-am dat seama că toate astea nu înseamnă nimic. Într-o vreme ne-au plăcut foarte tare, dar ne-am dat seama cât de superficiale sunt. Nu am nimic împotriva oraşului, dar m-am cam săturat de el (ridică din umeri). Şi gata!”, ne spune Jean Pierre.

„Stresul de oraş activa în noi un ceva care ne făcea să pară că timpul merge foarte repede”

A căutat peste tot în Europa un loc ca ăsta, dar n-a găsit nicăieri unul mai frumos ca aici, în Apuseni. „Aici, am sentimentul că se opreşte timpul. În oraş trăiam un fel de schemă, trebuia să ajung la timp la o anumită oră, mă blocam în trafic. Mai mult de jumătate din timpul meu pe o zi întreagă era numai aşteptare. Ce păcat! N-aveam timp să mă opresc să observ nimic. Şi cred că stresul de oraş activa în noi un ceva care ne făcea să ne pară că timpul trece foarte repede”.

 

Современные дикари из Апушень

Современные дикари из Апушень

 

În oraş, Jean Pierre era activ, muncea, se agita, făcea afaceri. Pe scurt, era ocupat. Aici, pe munte, e un om liber: stă pe un scăunel şi, pur şi simplu, se uită la cer. A devenit liniştit, contemplativ, filozof. Stă nemişcat şi rumegă idei: „Ce înseamnă, de fapt, confort? O rulotă unde să dormi, un cazan… o mâncare simplă, dar faină. Locul ăsta îmi e mai potrivit decât o casă cu piscină. Poţi închiria o casă când vrei tu, dar aşa ceva nu mai găseşti nicăieri. Da, recunosc, mi-a plăcut în oraş, aveam şi serviciul aproape. Dar într-o zi mi-am dat seama că preţul plătit pentru asta era foarte mare”.

 

Современные дикари из Апушень

 

 

Cum ajung banii să-ţi stârnească râsul

Discuţiile despre bani îi stârnesc râsul Luminiţei Comşuţa. Acum, la maturitate, nu le mai vede rostul. Odinioară câştiga aproape 4.000 de euro pe lună, numai din chiria casei cu piscină din Spania. Dar banii n-o făceau prea fericită. „Eu am câştigat foarte mulţi bani, sunt jurist de profesie, aş fi putut intra în barou şi pe urmă, ce? Mă apuc şi pledez toată ziua şi construiesc acţiuni de toate felurile ca să mă lupt cu oamenii să-şi recapete drepturile. Da, e ok, dar numai asta-i viaţa? Atât?”, ridică din umeri. A înţeles demult că nu-i mai trebuie mall, cinema, maşini scumpe şi confortul de altă dată. Odinioară, parcă în altă viaţă, obişnuia să se uite la televizor. Acum o face selectiv, stând pe un scăunel, în mijlocul pădurii căci are internet cu acoperire perfectă. Noaptea doarme pe un pat tare din rulotă, iar pe post de bec foloseşte lanterne. Iarna se încălzeşte cu lemne la o sobiţă anemică, curăţă zăpada cu lopata ca un adevărat bărbat şi găteşte la pirostrii afară, în ger, cu aburii ieşindu-i din gură. Dar toate astea o întăresc. „Eu am ajuns într-o etapă în care simt nevoia să mă armonizez cu natura, simt că asta-i viaţa”, ne explică. Traiul de oraş o transformase într-o maşinărie, recunoaşte ea.

„Iubesc Clujul, dar a ajuns să mă obosească. Când mă întorc de acolo sunt varză de la forfota aia. Acolo mă simt sufocată, limitată, plafonată”. Aici, însă, simte că trăieşte într-o poveste. „Uite, noaptea luna răsare de acolo şi poleieşte toată poieniţa asta, totul e argintiu. Când ai aşa ceva, televizorul nu mai înseamnă nimic. El doar îţi dă o satisfacţie de suprafaţă, dar după ce-l închizi rămâi frustrat”, spune.

Îi e milă de orăşenii care încă nu se pot dezlipi de oraş: „Săracii de ei! Odată am fost şi noi aşa – suntem prinşi în sistemul acesta că avem nevoie de un job pentru a primi nişte bani, cu banii să mergem la magazin să ne cumpărăm mâncare, haine şi să ne plătim facturile. Şi totul depinde de acel job, mâncarea ta, căldura, totul. Eu mi-am dat seama de toate astea, aşa că nu mai caut soluţia la sistem”. De aceea, muntele o împlineşte. Luminiţa speră, numai, că într-o zi şi alţi orăşeni îi vor urma pilda şi se vor salva ca şi ea în natură, conturând cu adevărat în România trendul eco village.

 

 

Sursa: fastimo.com

 


Dacă acest articol de pe site-ul nostru ecology.md a fost util pentru Dvs., atunci vă propunem cărțile geniului Parmaculturii și a agriculturii naturale, fermierului-milionar din Austria Sepp Holzer.