MOLDOVENII.MD

9 principii ale educației nobiliare, actuale și astăzi

În jurul nobililor ruși s-a format imaginea că toți erau onești, nobili, sensibili și în același timp curajoși. Desigur, printre ei existau și oameni cu slăbiciuni și neajunsuri, însă majoritatea covârșitoare erau, într-adevăr, aproape niște personaje mitice, pentru care onoarea și bunele maniere erau vitale.

Prințese și conți — stilul lor de viață, comportamentul și chiar aspectul exterior erau rezultatul unei educații speciale, orientate spre ideal. Dar, ca în cazul oricărui ideal, nu existau reguli clare pentru a-l atinge. Totuși, putem contura câteva dintre cele mai importante principii ale educației nobiliare. Iar dacă acestea sunt aplicate cu măsură, pot forma un „Bolkonski” modern.

Sentimentul demnității personale

Copiilor de viță nobilă li se spunea din copilărie că „celui căruia i s-a dat mult, i se va cere mult”. Așadar, dacă te-ai născut nobil – trebuie să corespunzi: să fii curajos, onest, educat, și nu pentru glorie sau avere, ci pentru că ești dator să fii astfel. De aici derivă și conceptul de „onoare nobilă”: aceasta nu oferea privilegii, ci, dimpotrivă, făcea omul mai vulnerabil. A încălca un cuvânt dat însemna a-ți distruge reputația pentru totdeauna.

Curajul

La noblețe, lașitatea nu era compatibilă cu impulsurile nobile. Curajul trebuia educat și antrenat prin voință și exercițiu. Acest principiu se aplica nu doar tinerilor ofițeri din armată și flotă, ci și domnișoarelor.

Prințesa Ecaterina Meșcerska povestea că în copilărie se temea de furtună, iar fratele ei o așeza pe pervazul ferestrei deschise, sub ploaie. Ea leșina de frică, iar când își revenea, fratele o întreba: „Vei mai fi lașă? Vei mai tremura de groază?” Și adăuga: „Dacă vrei să te iubesc și să te consider sora mea, fii curajoasă. Ține minte: nu există viciu mai rușinos decât lașitatea.”
Desigur, astfel de metode sunt prea drastice, dar cultul curajului merită atenție dacă vrem să formăm o prințesă — sau un prinț.

Forța fizică și îndemânarea

Curajul fără forță este incomplet. De aceea, tinerii nobili aveau o pregătire fizică serioasă. La Liceul Țarskoe Selo, unde a învățat Pușkin, zilnic era timp pentru gimnastică: echitație, scrimă, înot, canotaj. Iar în școlile militare cerințele erau și mai dure.

Demonstrarea rezistenței fizice era considerată stil și rafinament. „Moda” cerea vânătoare, echitație, iar un bărbat trebuia să fie gata oricând de duel.

Stăpânirea de sine

Adevărata trăsătură aristocratică. Acolo unde omul simplu ar izbucni în înjurături, nobilul rămânea impasibil. El primea loviturile sorții cu demnitate, fără lamentări, fără sentimentalism — lacrimile și plângerile erau în afara etichetei.

Poți numi asta falsă modestie, dar această disciplină emoțională proteja omul și reputația lui. Emoțiile păstrate în interior sunt mai greu de manipulat.

Grija față de aspectul exterior

„Poți fi om de treabă și totuși să ai grijă de unghiile tale.” Această idee era normă pentru copiii nobili — nu din vanitate, ci din respect față de ceilalți. Neîngrijirea excesivă era considerată ofensatoare, la fel și eleganța ostentativă.

Cultul frumosului cerea unghii îngrijite, păr aranjat și haine simple, dar rafinate. Simplitatea aparentă putea valora foarte mult — precum rochiile Annei Karenina.

Arta de a plăcea

Spre deosebire de trendul actual „acceptați-mă așa cum sunt”, nobilii încercau sincer să fie plăcuți — nu din lingușire, ci din etichetă. Trebuia să faci societatea plăcută pentru ceilalți. În fond, cel mai sigur mod de a te simți bine între oameni este să fii tu însuți un om plăcut.

De la regulile simple „Comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea să se comporte ei cu tine”,
până la cele complexe:
„Descoperă calitățile în fiecare și respectă-le; în privința defectelor — fii îngăduitor.”

Modestia

Aici modestia nu înseamnă timiditate — dimpotrivă, un om educat nu trebuia să fie stingher. Modestia însemna să nu îți afișezi cunoștințele și meritele la fiecare pas.

„Poartă-ți înțelepciunea precum un ceas în buzunarul interior: dacă te întreabă cineva cât e ceasul — răspunde, dar nu anunța ora la fiecare minut.” (Scrisorile către fiu — Lord Chesterfield)

Și încă o regulă valabilă și azi: Vorbește des, dar niciodată prea mult — chiar dacă nu convingi pe toți, măcar nu îi vei obosi.

Vorbirea adecvată și manierată

Limba franceză era limba nobilimii, dar și rusa era stăpânită impecabil. Existau două reguli nescrise:

1. Nobilul putea insulta pe cineva — dar numai într-o formă elegantă și perfect politicoasă.
2. Vorbirea trebuia să fie potrivită mediului: printre țărani, trebuia să fii „de-al locului”, dar fără vulgaritate.

Glumele simple erau permise — lipsa respectului, nu.

„Comme il faut” sau „je ne sais quoi”

Lord Chesterfield compara educația nobilă cu o linie invizibilă: dacă o treci, devii rigid și insuportabil; dacă nu ajungi la ea — pari stângaci. Arta stă în echilibru: un om cu adevărat educat știe când să ignore regulile pentru a păstra bunul gust.

Acea farmec aparte al aristocrației trecea din generație în generație — o noblețe simplă, naturală, fără efort.

Conform lucrării Olgăi Muraviova