A trăi în peisaj: etnoarhitectura ca o cunoaștere integrată în natură

Unde să construiești o casă, în ce direcție să fie ferestrele, din ce materiale să fie construită, cum să te protejezi de căldură, frig, vânt — la aceste întrebări, în cultura tradițională, nu răspundea arhitectul, ci însăși natura. Etnoarhitectura mediului de locuit dezvăluie cum casele și curțile erau parte a ecosistemului, nu o încălcare a acestuia.

Ce este etnoarhitectura?
Etnoarhitectura este un sistem de cunoaștere format în cadrul unui anumit spațiu, cultură și mediu natural. Ea include:

alegerea locului și orientarea casei;
utilizarea materialelor locale (lut, paie, lemn, piatră);
luarea în considerare a climei, luminii solare, direcției vânturilor;
integrarea locuinței în agroecosistem (grădină, fântână, beci, șopron, țarc pentru animale);
simboluri, protecții, sensuri culturale integrate în structura casei.

Nu este vorba doar de „construcții ecologice”, ci de o locuință ca parte a etnobiosferei — vie, adaptivă, respectuoasă față de loc.

Exemple din lume
În satele din Yemen, casele erau construite din lut pe vârfuri de stânci pentru a reduce căldura și a păstra ventilația.
În Albania, colibele erau orientate spre soarele dimineții și protejate de vântul nordic cu plantații.
În America Latină, pereții din adobe (pământ + paie) „respirau”, reglând umiditatea și temperatura.
În Scandinavia, acoperișurile acoperite cu gazon ofereau izolație termică și un spațiu verde.

În toate aceste exemple, arhitectura este o formă de coexistență, nu de invazie.

Moldova: pământ, paie și lumină
Arhitectura tradițională moldovenească se baza și ea pe principii de adaptare etnoecologică:

Casele din chirpici (lut, paie, bălegar de cal) „respirau”, păstrând căldura iarna și răcoarea vara.
Locuințele erau amplasate pe înălțimi, orientate spre sud sau sud-est — protecție împotriva umezelii și acces la soarele dimineții.
Curtea era inseparabilă de casă: grădină, fântână, beci, șură, stupi, coteț — totul organizat circular și sustenabil.
Beciurile erau construite în pante sau sub casă — ca niște frigidere naturale.
Ferestrele mici, acoperișurile înclinate, veranda cu viță-de-vie — toate contribuiau la răcire și ventilație.
Varul aplicat pe pereți nu doar dezinfecta, dar și reflecta lumina solară.
Simbolurile brodate pe uși sau sculptate în bârne aveau rol protector și conectau casa cu cosmosul.

De ce este important astăzi?
Construcțiile moderne adesea ignoră contextul. Ele sunt standardizate, consumatoare de resurse, cauzează supraîncălzire, inundații, zgomot și rup omul de loc.
În contextul crizelor ecologice și culturale, etnoarhitectura oferă un model de locuire adaptiv, sustenabil și integrat cultural. Nu e o întoarcere în trecut, ci o întoarcere la sens.

Ce putem face?

Documentarea și recrearea planurilor și elementelor caselor tradiționale;
Folosirea materialelor și formelor locale în proiecte moderne;
Crearea programelor educaționale despre construcții etnoecologice;
Dezvoltarea turismului ecologic pe baza arhitecturii tradiționale păstrate.

Concluzie: casa ca parte din mediu, nu distrugătoare a lui
Când omul construiește în armonie cu peisajul, el nu se rupe de acesta. Etnoarhitectura ne învață că locuința nu este doar un adăpost, ci o formă de a trăi în lume: cu respect, durabilitate și căldură. Și poate, în astfel de case, omul va simți din nou că este acasă.

Autor: Valerii Catruc