MOLDOVENII.MD

Acel care acordă corzile sufletului – o profesie

Medicul de sector s-a dovedit a fi un om foarte ciudat. Intrând în cameră, în loc să se apropie imediat de bolnav, s-a dus mai întâi la fereastră, a tras larg perdelele și a rostit:
— Minunat… Ce priveliște frumoasă aveți pe fereastră...

— Doctore, eu mor... — a gemut Victor din pat, încercând să-i atragă atenția.
— Ei, haideți, nu spuneți prostii... — a răspuns medicul, fără să se întoarcă. — Cum se poate muri, când afară e o priveliște atât de minunată?
— Minunată, zici... — a mormăit bolnavul, nemulțumit. — A plouat toată noaptea, pe stradă e noroi și mizerie.
— „Toamnă blândă, farmec al privirii...” — a murmurat aproape cântând doctorul. Apoi, în sfârșit, s-a întors, s-a apropiat încet de patul lui Victor, l-a privit cu atenție și a întrebat:
— Așadar, v-ați îmbolnăvit puțin?

— Mi se pare că mor! — a gemut Victor, deja iritat. — Înțelegeți? Mă simt foarte rău!
— Nu, nu înțeleg și nici nu vreau să înțeleg asta. Ei bine... — Doctorul s-a așezat pe scaunul pregătit dinainte. — Spuneți-mi concret, ce vă doare?
— Am febră mare, mă doare capul, tușesc și sunt foarte slăbit, — a început Victor să-și enumere cu plăcere simptomele.
— Slăbit, spuneți? — Doctorul a meditat o clipă. — Dar slăbiciunea e trupească sau sufletească?
— Cum adică? — n-a înțeles bolnavul.
— Întreb: duhul vă e încă tare, sau și sufletul vi s-a muiat, din cauza febrei?
— Nu înțeleg întrebările dumneavoastră, doctore... — s-a neliniștit Victor. — Ce treabă are sufletul meu cu asta?
— Bine, o să vă pun altă întrebare, — a spus doctorul, încuviințând. — Muzică bună ați ascultat de mult?
— Muzică? — Victor a amuțit. — Ce fel de muzică?
— Clasică, desigur, — a zâmbit doctorul. — Mozart, Beethoven, sau Ceaikovski, de exemplu.
— Doctore, dar ce legătură au ei cu mine? Mașa! — a strigat Victor spre cealaltă cameră. — Mașa, sigur ai chemat medicul de sector?
— Ce s-a întâmplat? — Capul soției a apărut imediat în ușă.

Doctorul a izbucnit în râs.
— Nu vă îngrijorați, — i-a spus râzând. — Soțul dumneavoastră a crezut că sunt puțin nebun. Spuneți-mi, Mașa, voi doi ați fost recent la teatru?
— Unde? — Mașa s-a uitat speriată la el și a intrat încet în cameră. — La teatru?
— Da, la teatru. Sau la conservator? Acum sunt în turneu cei de la Marea Orchestră Simfonică... Trebuie neapărat să mergeți cu soțul. Cât mai curând posibil.
— Dar ascultați... — Mașa era complet derutată. — Soțul meu e bolnav. De asta v-am chemat.
— Înțeleg, — a dat din cap doctorul. — Spuneți-mi, ce părere aveți, priveliștea de afară e frumoasă?
Mașa a ridicat din umeri, încurcată.
— Ei, cum să zic... Pe de o parte e frumos, dar pe de altă...
— Nu, nu, lăsați partea cealaltă, — a întrerupt-o medicul. — Țineți minte doar partea frumoasă.
— Doctore, nu vă înțeleg deloc...
— Da, nici noi nu vă înțelegem! — s-a amestecat din nou nervos Victor. — O să mă tratați sau nu?!
— Aha, deci vreți să încep tratamentul... Cu pastile, da? — Doctorul părea că se trezește din visare. — Bine... Deschideți gura, să vă văd gâtul. Spuneți „a”.

Victor a oftat ușurat și a ascultat.
— Sunet minunat, — a dat din cap doctorul. — O notă curată de „do”, doar cu o mică răgușeală, pentru că gâtul e puțin inflamat. Da, vă trebuie niște pastile... Ce temperatură aveți, spuneți?
— Treizeci și șapte și șapte, — a răspuns repede soția.
— Bine. Acum, încă o dată, deschideți gura și încercați să scoateți nota „si”. Așa. — Doctorul a cântat nota ca un tenor de operă.
— Hei! — Victor s-a uitat uluit la el. — Glumiți cu mine? Eu nu sunt cântăreț! Sunt bolnav, înțelegeți asta?!
— Bolnav, ziceți? — a zâmbit doctorul cu ușurință. — Nici vorbă! Sunteți doar puțin melancolic. Sufletul vi s-a dezacordat, de aceea v-ați moleșit. Nu vă place toamna, nu-i așa? Dar marele nostru Pușkin și-a scris cele mai bune opere toamna! Și nu doar el. Pentru poeți, toamna e cel mai rodnic anotimp. Spuneți-mi, aveți o chitară în casă?
— Da... — a răspuns automat Mașa, neînțelegând. — Fiul nostru mai cântă puțin.
— Aduceți-o aici, — a poruncit doctorul.
— Hei! De ce ne trebuie chitară? — aproape a țipat Victor, în timp ce Mașa dispărea în cealaltă cameră.
— Cum adică de ce? — a spus calm doctorul. — Eu nu sunt doar medic de sector. Eu sunt acordor de corzi sufletești.

A luat chitara, a reglat două corzi și, brusc, cu un glas de bariton, a început să cânte:
„S-au ofilit de mult crizantemele din grădină...”

Doctorul cânta atât de pătrunzător, încât Victor și Mașa au rămas nemișcați. Când a terminat romanța și s-a făcut liniște, amândoi au șoptit cu emoție:
— Ce frumos... Mai bine ca la televizor...
— De acord, — a dat din cap doctorul și a pus chitara pe pătură. — Acum, spuneți-mi, vă mai doare capul?
— Nu... — a răspuns uimit Victor. — Parcă a trecut...
— Așa ziceam și eu. Corzile sufletului trebuie mereu menținute întinse. Iar pentru asta, trebuie acordate zilnic cu muzică frumoasă și plină de suflet. Acum o să vă scriu totuși o rețetă, pentru formă — ceva pentru gât și tuse, ca să se elimine flegma. În rest, tratamentul dumneavoastră va fi acesta: muzică bună, plimbări prin locuri frumoase și discuții cu soția despre lucruri minunate. Vă promit că în trei zile vă ridicați din pat ca nou.

Doctorul a scris repede rețeta, s-a ridicat de pe scaun, s-a apropiat din nou de fereastră, a oftat cu admirație la frumusețea toamnei și, fără să se mai despartă, a ieșit din apartament.

Soții au rămas tăcuți o vreme. Apoi Victor s-a ridicat din pat și s-a apropiat de fereastră.
— Într-adevăr, e frumos peisajul nostru... — a spus el. — Trebuie să-i spunem lui Sașa să învețe melodii frumoase la chitară. Ne va trata și pe noi, dacă e nevoie.
— Da, trebuie să-i spunem... — a zâmbit Mașa, lipindu-și capul de umărul lui. — Iar sufletul meu, parcă, chiar cântă acum...
— Și al meu, — a încuviințat Victor. — Cine-ar fi crezut... Acordor de corzi sufletești... N-aș fi zis niciodată că există o asemenea profesie.

Autor: A. Anisimov