Cât de departe suntem de economia „verde”?
Cât de departe suntem de economia „verde”?
În ultimii doi ani ideea economiei „ verde” a devenit discutată pe larg nu numai de către specialiştii în economie ecologică, dar, de asemenea, la diferite forumuri politice. Este tot mai des menţionată de către şefii de stat şi miniştrii de finanţe, precum şi prezentă în declaraţiile comune ale G-20 şi discutată în contextul dezvoltării durabile şi eradicării sărăciei.
Interesul curent major faţă de conceptul economiei verde este cauzat, fără îndoială, şi de nemulţumirea în creştere de modelul economic răspândit, precum şi de oboseala generată de multiplele crize şi eşecuri ale mecanismului de piaţă, care au avut loc în timpul primului deceniu al secolului, în special, criza financiară şi economică din 2008. Dar, în acelaşi timp, observăm mai multe semne de avansare înainte, apariţia unui nou model economic, cu care omenirea nu va plăti bunuri materiale noi cu riscuri pentru mediul înconjurător, deficitul resurselor naturale şi creşterea diferenţelor sociale.
Aceste semne, de asemenea, indică faptul că tranziţia la economia verde are o justificare economică puternică şi socială. Apar argumente convingătoare în favoarea dublării eforturilor de stat şi ale sectorul privat, canalizate pentru realizarea unei astfel de transformări economice. În acest sens, statul trebuie să accepte condiţiile de joc pentru producţie verde prin refuz de a oferi subvenţii învechite, reformarea politicilor şi crearea stimulentelor noi, consolidarea infrastructurii de piaţă şi a mecanismelor de piaţă, redirecţionarea investiţiilor publice şi trecerea la achiziţiile publice ecologice. Şi sectorul privat trebuie să folosească oportunităţile reale oferite de tranziţia la economia verde în câteva sectoare cheie, precum şi să răspundă la reformarea politicilor şi semnale, transmise de preţuri, cu creşterea cantităţii de finanţare şi de investiţii.
La elaborarea Raportului UNEP privind economia verde se spune că "ecologizarea" economiei globale promite omenirii beneficii tangibile şi semnificative, şi atât statul, cât şi sectorul privat, dispune de mijloacele necesare pentru a răspunde la această provocare anume acum.
În ultimul deceniu, umanitatea a simţit mai multe crize dintr-o dată:
criza climatică, criza biodiversităţii, carburanţilor, alimentelor, criza de apă, şi în ultimii ani - criza sistemului financiar şi criza economiei în ansamblu.
Cât priveşte securitatea alimentară, aici se observă o lipsă de înţelegere a problemei din partea societăţii, precum şi a soluţiilor globale comune, care vizează asigurarea cu produse alimentare a 9 miliarde de oameni care vor locui pe Pământ în anul 2050. Lipsa apei dulce este deja o problemă globală, şi conform pronosticurilor, până în 2030 se va observa o discordanţă în creştere între cererea anuală de apă potabilă şi condiţiile de furnizare de la surse regenerabile. Probabilitatea de o salubrizare mai bună pentru 2,6 miliarde de oameni rămâne scăzută; 884 milioane de oameni încă nu au acces la apă potabilă curată. Aceste crize, luate împreună, reduc dramatic capacitatea omenirii de a menţine nivelul actual de viaţă din întreaga lume şi de a atinge Obiective de Dezvoltare ale Mileniului pentru reducerea sărăciei extreme. Aceste crize exacerbează problemele sociale persistente, asociate de pierderea locului de muncă, insecuritatea socio-economică şi sărăcia şi ameninţă stabilitatea socială.
În ultimele două decenii au fost susţinute prin investiţii masive domeniul imobiliar, extragerea combustibililor fosili şi activele financiare structurale cu instrumente financiare derivate, dar relativ puţini bani au fost cheltuiţi pentru dezvoltarea energiei regenerabile, creşterea eficienţei energetice, sistemul de transport public, dezvoltarea agriculturii durabile, protejarea ecosistemelor şi conservarea biodiversităţii, precum păstrarea solului şi apei. De fapt, marea majoritate din strategiile de dezvoltare şi creştere economică au încurajat o acumulare rapidă a capitalului fizic, financiar, uman, dar din cauza epuizării excesive a capitalului natural, resursele naturale şi ecosisteme au fost sacrificate.
Deoarece stocul mondial al resurselor naturale diminuează, acest model de dezvoltare şi de creştere economică are un efect negativ asupra bunăstării generaţiilor prezente şi crează riscuri enorme şi provocări pentru generaţii viitoare. Numeroasele crize recente sunt foarte caracteristice pentru acest model.
Reglementările existente şi stimulente de piaţă exacerbează problema alocării ineficiente a capitalului, deoarece companiilor le este permis să desfăşoare activităţi care au efecte importante asupra mediului şi societăţii, deseori fără nici un control extern. Pieţele libere nu sunt concepute pentru a rezolva problemele sociale, de aceea există o necesitate de a îmbunătăţi politicile publice, inclusiv măsurile referitoare la stabilirea şi reglarea preţurilor în scopul de a modifica stimulente de piaţă incorecte care determină o distribuire necorespunzătoare a capitalului şi ignoră consecinţele sociale şi ecologice.
UNEP defineşte economia verde ca o economie care îmbunătăţeşte bunăstarea oamenilor şi asigură echitatea socială, reduce semnificativ riscurile la adresa mediului şi la epuizarea lui. În sens cel mai simplu economia verde este o economie cu emisii scăzute de compuşi de carbon, care utilizează eficient resurse şi corespunde intereselor întregii societăţi. În economie verde creşterea veniturilor şi ocupării forţei de muncă este asigurată cu investiţiile publice şi private, care reduc emisiile de carbon şi poluarea, contribuie la creşterea eficienţei energetice şi a resurselor şi previn pierderea biodiversităţii şi a serviciilor eco-sistemice. Aceste investiţii sunt necesare pentru a cataliza şi a sprijini, prin cheltuieli publice specifice, reforme în domeniul politicii şi schimbărilor în regulament. Acest tip de dezvoltare ar trebui să menţină, să consolideze şi, acolo unde este necesar, să restabilească capitalul natural ca un bun economic important şi o sursă de bunuri publice, în special, pentru păturile sociale vulnerabile ale populaţiei, veniturile şi securitatea cărora depind de natură.
Pentru a trece la economia verde ar trebui să fie create condiţiile favorabile. Aceste condiţii includ documente juridice naţionale relevante, politici, subvenţii şi stimulente, piaţa mondială, infrastructura juridică, protocoale privind comerţul şi asistenţa financiară. Condiţiile existente la dezvoltarea economiei „maro”, care, printre altele, depinde foarte mult de energia, generată de combustibilii fosili.
Raportul UNEP privind economia verde, intitulat "În întâmpinarea economiei verde", are scopul de a dezminţi unele mituri şi concepţii greşite cu privire la costurile de tranziţie la economia verde globală; oferă sfaturi utile şi practice autorităţilor despre caracterul reformelor necesare pentru a realiza potenţialul verde în procesul de producţie şi ocupa forţa de muncă.
În raport se demonstrează cum economia verde va reduce sărăcia cronică într-un număr de sectoare importante: agricultura, silvicultura, alimentaţia cu apă proaspătă, pescuitul şi energetica. Gospodăria silvică durabilă şi practicile agricole ecologice ajută la păstrarea fertilităţii solului şi a resurselor acvatice, în special, în economia naturală care oferă produse alimentare pentru aproape 1.3 miliarde de oameni.
Sunt date recomandări privind politicile necesare pentru a face această tranziţie, care va necesita reducerea sau eliminarea subvenţiilor dăunătoare mediului, sau va necesita eliminarea unor disfuncţionalităţi ale mecanismelor de piaţă cauzate de factorii externi sau informaţii de calitate inferioară, va utiliza stimulente de piaţă, va îmbunătăţi gestionarea şi trecerea la achiziţii publice verzi, precum şi va stimula investiţiile.
Trecerea la economia verde în diferite ţări se va petrece în mod diferit, deoarece aceasta depinde de capitalul specific natural şi uman din fiecare ţară, precum şi de nivelul de dezvoltare.
Noi nu putem spera că vom fi capabili să gestionăm ceea ce nu putem chiar măsura. De aceea susţinem că, în ciuda complexităţii tranziţiei globale la economia verde, este necesar de a dezvolta şi a utiliza indicatori corespunzători pentru sectoarele macroeconomice şi cele aparte.
Indicatorii economici tradiţionali, cum ar fi PIB-ul, dau o idee greşită despre eficienţa economiei, deoarece nu reflectă impactul negativ al procesului de producere şi de consum asupra capitalului natural. Epuizând resursele naturale sau reducând capacitatea ecosistemelor de a îndeplini funcţiile utile, cum ar fi asigurarea cu produse alimentare, reglementarea şi satisfacerea nevoilor culturale, activitatea economică este adesea însoţită de o depreciere a capitalului natural.
În mod ideal, modificarea valorii capitalului natural ar trebui să fie evaluată în termeni de bani şi să afecteze conturile naţionale. Acesta este unul din obiectivele de îmbunătăţire a Sistemului de dare de seamă ecologic şi economic, efectuat în prezent de Departamentul Statistic al Secretariatului ONU şi luate în considerare de către Banca Mondială în evaluarea finanţelor naţionale nete. O utilizare mai largă a acestor indicatori ar evalua mai corect nivelul real al veniturilor, ocupării forţei de muncă, stabilităţii creşterii lor.
În cele din urmă, este dificil de a supraestima importanţa mediului corespunzător care va contribui la trecerea la economia verde. Aceste condiţii includ adoptarea măsurilor interne şi reforma politicii fiscale, cooperarea internaţională prin intermediul comerţului, asistenţei, dezvoltarea infrastructurii de piaţă, precum şi creşterea competenţei.
Am făcut, de asemenea, trei concluzii generale cu privire la trecerea la economia verde.
Înverzirea economiei nu duce doar la o creştere a bogăţiei, inclusiv a resurselor ecologice sau a capitalului natural, dar, de asemenea, prevede, rate mai mari de creştere a PIB-ului, iar această creştere, după cum se ştie, este unul din principalii indicatori de bunăstare a economiei.
Constatarea a doua: legătura indisolubilă între eradicarea sărăciei şi o mai bună întreţinere şi conservare a resurselor ecologice, care sunt moştenirea comună, datorită faptului că cei săraci beneficiază în mod direct de majorarea capitalului natural.
Concluzia a treia: la tranziţia la economie verde se crează noi locuri de muncă, care după număr depăşesc locuri de muncă dispărute în economia "maro". Cu toate acestea, la o etapă de tranziţie, sunt inevitabilă reduceri de locuri de muncă, acest lucru necesită investiţii în recalificarea lucrătorilor. În contextul acestor constatări este imposibil de a supraestima rolul capitalului natural şi, în special, capitalului viu (ecosisteme şi biodiversitatea planetei).
194