MOLDOVENII.MD

Cînd Abisul privește înapoi

Într-o zi, omul trebuie să iasă din agitație.

Nu pentru o treabă, un folos sau un scop. Pur și simplu să iasă tîrziu în noapte, cînd orașul a obosit de sine însuși, zgomotul zilei s-a retras, aerul a devenit mai adînc, iar în întuneric se aude foșnetul frunzelor. Să meargă după liniște, după mirosul pămîntului umed, după respirația nopții, după cerul înstelat, care dintr-odată încetează să mai fie fundal și devine Abis.

Și dacă omul se oprește cu adevărat, dacă încetează să explice, să se grăbească și să gîndească prin cuvintele obișnuite, va simți ceva straniu.

Nu doar el privește în Abis.

Și Abisul îl privește pe el.

În acel moment începe o altă privire asupra realității. Nu blîndă, nu diurnă, nu cotidiană, ci veche, tulburătoare, cosmică.

În versiunea lipsită de suflet a groazei cosmice, omul se teme pentru că universul este indiferent. Este uriaș, rece, impersonal. Nu-i cunoaște numele, nu-i observă durerea, nu-i răspunde la întrebări. Dar există o versiune și mai înfricoșătoare: realitatea nu este indiferentă. Lumea nevăzută știe despre om. Mai mult decît atît — este interesată de el.

Ne-am obișnuit să credem că realitatea este alcătuită din cauze vizibile: biologie, psihologie, economie, politică, educație, întîmplare, istorie personală. Totul pare aproape clar, aproape cotidian, aproape controlabil. Dar este suficient să ieși dincolo de zgomotul zilei — și devine vizibil: omul nu trăiește printre lucruri, ci în interiorul unei uriașe arhitecturi invizibile.

Vizibilul nu este totul.

Istoria nu este doar politică și economie.

Comportamentul uman nu este doar psihologie și educație.

Uneori, în spatele unui gînd nu stă doar un gînd. În spatele fricii — nu doar o emoție. În spatele unui imperiu — nu doar o armată. În spatele unui cult — nu doar tradiția. În spatele unei idei — nu doar cuvintele.

Groaza metafizică nu începe acolo unde moare cineva. Ea începe acolo unde omul înțelege: realitatea este mai mare decît poate cuprinde conștiința lui. Dacă această perdea s-ar ridica măcar pentru o clipă prea sus, psihicul ar putea să nu reziste nu pentru că ar vedea răul, ci pentru că ar vedea proporția.

Omul se pomenește nu stăpîn al lumii, ci ființă aflată la granița dintre vizibil și invizibil. El se naște deja în interiorul unui cîmp al ființei, ale cărui reguli nu le cunoaște și a cărui hartă nu a văzut-o niciodată. Cea mai mare parte a acestui cîmp îi este ascunsă.

Și totuși omul nu este neînsemnat.

Iată prima întorsătură înfricoșătoare și măreață: omul este prea mic pentru a înțelege pe deplin realitatea, dar suficient de important pentru a fi inclus în lupta ei creatoare.

Pentru că mai înfricoșătoare decît indiferența poate fi doar atenția.

Nu atenția omenească, nu privirea vecinului, nu zgomotul mulțimii, ci atenția însăși a structurii ființei — a forțelor, sensurilor și nivelurilor realității pentru care o singură alegere omenească poate avea importanță. Un singur gînd poate deveni o ușă. O singură frică — o intrare. O singură dorință — începutul unei mișcări.

Dar aici este important să nu cădem în misticism ieftin. Nu trebuie să vedem întunericul după fiecare colț și să transformăm profunzimea în paranoia. Groaza nu constă în faptul că omul trebuie să se teamă de fiecare umbră. Groaza este alta: lumea este mai complexă, mai profundă și mai periculoasă decît vrea omul să creadă.

Trăim ca și cum lumea noastră obișnuită ar fi o scenă domestică închisă. Dar, poate, omul nu se află la marginea realității, ci chiar lîngă pupitrul dezvoltării ei creatoare ulterioare. Nu ca un stăpîn căruia îi aparține totul, ci ca un coparticipant al unui mare proces, care se desfășoară sub ocrotirea unei forțe organizatoare superioare — Primul Tată, cel care stabilește sensul, limita și direcția.

Mergem, facem planuri, ne certăm, iubim, îmbătrînim, murim și aproape că nu observăm că deasupra noastră, în jurul nostru și în interiorul nostru se mișcă forțe pentru care viața noastră obișnuită este transparentă.

Cea mai înfricoșătoare întrebare nu sună astfel: există oare întunericul?

Cea mai înfricoșătoare întrebare este alta: de cîte ori s-a uitat deja la noi, iar noi nici măcar nu am înțeles că ne aflăm sub observație?

Dar dincolo de groaza Abisului se deschide nu doar frica. Se deschide ordinea.

Omul vechi simțea acest lucru mai acut decît omul modern. Pentru el lumea nu era materie goală, ci un spațiu al forței, sensului și voinței. De aceea, în culturi apăreau iar și iar imaginile Abisului, dragonului, monstrului cosmic, haosului primordial, cerului de foc, întunericului subpămîntean, vocilor din adînc. Omul modern le consideră adesea poezie sau mitologie. Dar simbolul nu este întotdeauna opus realității. Uneori simbolul este o ușă către ea.

Monstrul primordial, Abisul marin, haosul de dinaintea formei — nu sînt doar fantezie. Sînt imaginea unei forțe pe care omul nu este capabil să o îmblînzească. O forță în fața căreia armele, tehnica, puterea și mîndria lui par ridicole.

Omul poate construi orașe, crea mașini, lansa sateliți, descompune atomul, modela creierul și discuta despre natura conștiinței. Dar în fața anumitor adîncimi el rămîne oricum slab.

Și aici apare esențialul: ordinea lumii nu este o stare automată.

Ordinea este menținută.

Ceea ce numim realitate seamănă nu cu un zid de piatră, ci cu o structură susținută. Ea stă nu pentru că nu poate să se prăbușească. Ea stă pentru că nu i se permite să se prăbușească.

Dimineața nu vine „de la sine”. Inima nu bate „de la sine”. Materia nu se ține „de la sine”. Istoria nu continuă „de la sine”. În spatele fiecărei legi există o sursă. În spatele fiecărei limite — un principiu care a trasat-o. Chiar și viața, care pare firească, există la marginea imposibilului.

De aceea marea nu este doar apă. Noaptea nu este doar absența luminii. Cosmosul nu este doar stele. Este o amintire: omul trăiește între infinitul de deasupra și Abisul din interior.

Dar dacă Abisul are o limită, dacă haosul nu este ultimul cuvînt, dacă ordinea este menținută, atunci cel mai înfricoșător și cel mai mîngîietor fapt devine unul singur: omului nu i s-a încredințat să țină universul pe umerii săi.

El nu este sursa a tot.

Dar el este continuarea.

Și aici groaza începe să se transforme în inițiere.

Cînd omul se întîlnește cu nivelurile superioare ale ființei, frica apare nu pentru că acestea ar fi rele. Ci pentru că îl depășesc. Depășesc proporțiile psihicului său, formele obișnuite ale percepției, capacitatea conștiinței de a păstra ceea ce a văzut fără cutremur interior.

Omul nu vede adîncimea așa cum este ea. El percepe doar ceea ce conștiința lui poate aduna într-o imagine.

Foc. Lumină. Abis. Tăcere. Tremur. Proporție.

Și dacă rezistă acestei atingeri, dacă nu se ascunde înapoi în agitație, nu fuge în cinism, nu transformă taina în superstiție, cu el se întîmplă ceva mai mult decît spaima.

El se conștientizează.

Iar apoi se umple.

Se umple de înțelegerea că propriul său psihic este, la rîndul lui, un univers.

În interiorul omului există haos, întuneric, frică, adîncime primordială, posibilitate neformată. Dar în interiorul lui există și același principiu al ordinii, capabil să-i spună haosului: aici va fi graniță. Aici va fi formă. Aici va fi sens. Aici va fi lume.

Dacă Primul Tată este stejarul, atunci omul este ghinda.

Nu egală stejarului ca dimensiune, dar purtînd natura lui ca posibilitate. În ghindă nu se află toată puterea copacului, dar se află legea lui, direcția lui, arhitectura lui viitoare. La fel și omul nu este sursa ființei, dar este capabil să continue creația în interiorul ființei.

El creează noi arhitecturi ale lumii.

Nu doar case, orașe și state. El creează sensuri. Limbi. Imagini. Muzică. Știință. Memorie. Iubire. Forme de viață. Spații ale spiritului în care vor trăi alții.

Pușkin a întemeiat cerul cuvîntului rus.

Bach a construit catedrala sunetului.

Leonardo a văzut în materie geometria ascunsă a spiritului.

Dostoievski a deschis abisul sufletului omenesc în așa fel încît, după el, omul nu a mai putut fi același.

Einstein a schimbat însăși percepția spațiului și timpului.

Vernadski a văzut viața ca pe o forță planetară.

Fiecare dintre ei nu crea pur și simplu opere, teorii sau descoperiri. Ei construiau noi etaje ale realității. Ei continuau creația prin propriul psihic, prin darul lor, prin capacitatea de a transforma haosul în formă.

Și în acest sens omul nu este o scînteie întîmplătoare în gol.

El este ființa prin care lumea continuă să devină.

Iată de ce gîndul poate fi o ușă.

Iată de ce cuvîntul poate fi destin.

Iată de ce imaginea poate supraviețui veacurilor.

Iată de ce o singură victorie interioară asupra haosului poate deveni începutul unei noi arhitecturi a sensului.

Cel mai periculos dușman al omului nu este cel care sperie. Cel mai periculos este cel care devine obișnuit: frica, mîndria, cultul, golul, falsa claritate, voința străină acceptată drept proprie. Dacă răul vine ca monstru, omul măcar recunoaște pericolul. Dar dacă vine ca idee, ca program salvator, ca nouă morală, ca voce în interiorul capului, el poate lua frigul străin drept propriul adevăr.

De aceea discernămîntul este necesar.

Nu orice strălucire este lumină.

Nu orice forță este adevăr.

Nu orice adîncime este bine.

Nu orice gînd apărut în noi ne aparține pe deplin.

Uneori omul crede că gîndește, dar prin el gîndește epoca. Uneori crede că vrea, dar prin el vrea frica. Uneori crede că este liber, dar prin el acționează trauma, cultul, limbajul, memoria colectivă, vechea sete de putere.

Dar dacă omul poate fi o ușă pentru distrugere, el poate fi o ușă și pentru ordine.

Dacă prin el poate intra haosul, prin el poate intra și sensul.

Dacă gîndul poate distruge, gîndul poate vindeca.

Dacă atenția poate deveni capcană, ea poate deveni și stare interioară de onestitate supremă în fața ființei.

Iată de ce realitatea nu este doar uriașă. Ea este intim uriașă. Ea nu este doar deasupra omului — este în interiorul lui. Abisul nu este doar în cosmos. Abisul este în conștiință. Haosul nu este doar în materie. Haosul este în suflet. Ordinea nu este doar în stele. Ordinea este în capacitatea omului de a-și spune: nu, aici nu voi merge; da, aici voi începe să construiesc.

Și atunci devine limpede: omul nu este chemat doar să supraviețuiască în interiorul lumii.

El este chemat să continue creația ei.

Nu ca un stăpîn care controlează totul, ci ca o sămînță vie a marii ordini, sădită în solul întunecat al haosului. Ca acela căruia i s-a încredințat pupitrul dezvoltării ulterioare a procesului creator al universului — nu arbitrar, nu iresponsabil, ci sub ocrotirea forței organizatoare superioare, a Primului Tată, cel care determină sensul.

El este mic în fața Abisului.

Dar în el există capacitatea de a răspunde Abisului prin formă.

El este slab în fața timpului.

Dar poate așeza un sens care îi va supraviețui trupului.

El este limitat de moarte.

Dar este capabil să creeze cerul cuvîntului, muzica spiritului, arhitectura gîndirii, spațiul iubirii în care alți oameni vor trăi după el.

Și aici ne întoarcem la noapte.

La acel prim pas din agitație.

Omul stă sub stele, aude cum în întuneric se mișcă frunzișul și înțelege deodată: lumea nu este goală.

Ea nu este sigură în sens primitiv.

Dar este menținută.

Ea nu este simplă.

Dar nu este lipsită de sens.

Ea nu este creată în jurul confortului omenesc.

Dar omul în ea, dintr-un motiv anume, este important.

Și, poate, tocmai acesta este lucrul cel mai înfricoșător și cel mai măreț în același timp.

Omul este prea mic pentru a înțelege pe deplin realitatea.

Dar suficient de mare pentru a continua creația ei.

Autor: Валерий Катрук