Citind pământul: cum etnobiologia reface limbajul peisajului

Fiecare vale, fiecare râpă, fiecare cot al râului avea cândva un nume. Oamenii citeau peisajul ca pe un text — înțelegeau ce spune, cum sună, ce cheamă sau de ce avertizează. Etnobiologia memoriei și a locurilor readuce acest limbaj, conectând peisajul cu cultura, cunoașterea și reziliența.

Peisajul ca hartă vie
În cultura tradițională, peisajul nu era o „zonă” abstractă, ci un mediu viu, însuflețit, cuvântător. Dealurile, stâncile, izvoarele și pajiștile aveau:

nume (după formă, întâmplare, spirit, plantă, animal);
istorii (legende, povestiri, cântece);
avertismente (mlăștini, „locuri negre”, „râpe surde”);
semnificație ritualică (locuri de jertfă, rugăciune, inițiere, sărbătoare).
Nu era doar o topografie — era un peisaj cultural și emoțional.

Exemple din lume
La sami, fiecare deal, bolovan sau pârâu avea un nume unic, adesea legat de comportamentul renilor sau calitatea zăpezii.
În Peru, incașii creau „sisteme de linii” — seke — care conectau munți, izvoare și temple într-o navigare spirituală.
În Australia, „drumurile cântate” ale aborigenilor descriau literalmente harta locurilor prin succesiunea cântecelor despre ele.
La altai, numele munților descriau sunetul vântului, pericolul avalanșei sau apariția luminii.
Era o formă de a „vorbi” cu spațiul — și de a transmite cunoașterea prin generații.

Moldova: pământul care vorbește prin nume
Tradiția moldovenească păstrează multe exemple de toponime vorbitoare:
„Valea Neagră”, „Fântâna Femeii”, „Dealul Morții” — denumiri încărcate de sens și istorie.
„Coasta Lupilor”, „La Stâncă”, „Cărarea Cailor” — descriu nu doar forma, ci și comportamente, mituri, trasee.
Pădurile erau numite după arborele dominant: Pădurea de ulm, de stejar, de salcâm.
Izvoarele și râpele aveau adesea nume feminine sau legate de evenimente: Izvorul Miresei, Groapa cu Lupi.
Oamenii „citeau” peisajul folosindu-l ca hartă a timpului, memoriei și comportamentului.

De ce contează asta astăzi?
Hărțile moderne sunt abstracții. Numele dispar, se simplifică, se înlocuiesc. Teritoriul devine obiect, nu spațiu al trăirii.
În fața crizelor ecologice și culturale, revenirea limbajului peisajului înseamnă refacerea conexiunii. Prin nume se întorc istoria, atenția, respectul și cunoașterea — localizată, precisă, vie.

Ce putem face?

Să adunăm toponime vechi și poveștile asociate.
Să creăm hărți populare — din perspectiva localnicilor, nu a GPS-ului.
Să legăm geografia de folclor, dialecte, practici.
În școli, să-i învățăm pe copii nu doar „orientarea”, ci și „citirea locului” — ca pe un limbaj.

Concluzie: să redăm pământului vocea sa
Etnobiologia ne amintește: pământul nu e un vid, ci o poveste. Fiecare pantă poate fi o propoziție, iar un pârâu — o virgulă. Și cu cât știm mai bine să citim aceste rânduri, cu atât mai profundă e înțelegerea noastră — și mai puternică reziliența noastră.

Autor: Valeriu Catruck