Construcţia casei din lemn

În Rusia, se construia totul din lemn: biserici, castele, conace boiereşti şi domneşti, casele orăşenilor, ţăranilor, acareturi. Cel mai utilizat ca material a fost pinul.

Din cauza instrumentelor de tîmplărie limitate, peste tot unde a fost posibil s- au folosit buştenii, iar cheresteaua şi scîndurile, prelucrate cu toporul şi penele din lemn, se foloseau numai în cazul în care acestea nu puteau fi înlocuite.

Pereţii se construiau din bîrne rotunde stivuite orizontal una peste alta, unite între ele prin intermediul unor falţuri, (canal de fixare – trad.) care se făceau pe suprafaţa fiecărei bîrne şi se conectau la colţuri cu buşteni de pe alţi pereţi prin îmbinări (tăieturi), de obicei cu excedent.Tăieturile fără excedent se foloseau mai rar. Învelitorile pentru acoperişuri se realizau din scînduri subţiri triunghiulare, rotunde şi "crenate"(cu marginile dinţate – trad.).

Timp de secole, generaţiile de dulgheri au îmbunătăţit tehnicile structurale de compoziţie, dezvoltînd şi selectînd cele mai bune din ele. Simplitatea şi raţionalitatea acestor tehnici au permis dulgherilor ruşi să ridice clădirile într-un termen foarte scurt (sunt larg cunoscute bisericile ordinare, care au fost construite într-o singură zi), precum şi să transporte clădirile demontate şi să le asambleze rapid într-un alt loc.

Ideea despre anvergura acestor construcţii de asamblare este întruchipată în oraşul fortificat Sviajsk, construit într-o lună pe timpul războiului cu Hanatul de Kazan, în 1551.Spre surprinderea tătarilor, clădirile acestui oraş au fost anterior construite lîngă izvoarele rîului Volga şi neasamblate, au fost transportate plutind, în jos pe rîu. Documentele povestesc şi despre clădirile ţărăneşti construite cu mai multe carcase. Clădire din lemn nu aveau fundamente, buştenii inferiori se instalau direct pe pământ. Uneori, în colţuri şi la mijlocul peretelui, se puneau pietre de mari dimensiuni sau "scaune" din buşteni groşi.

Pentru "scaune", se folosea lemnul de zadă cu diametrul de 40 - 60cm. Înălţimea scîndurilor subţiri depindea de sol. Penele de lemn se înfundau în pămînt la 20-80 cm, ajungând pînă la "plută", adică stratul de nisip şi de argilă.

Adînciturile au fost tăiate în funcţie de forma buştenilor stivuiţi, în fiecare rînd de bîrne se făcea un canal longitudinal, pentru a încadra bîrnele mai dens. Mai tîrziu, au început să se facă canale în partea de jos a cocoaşelor, în buştenii superiori: astfel apa aproape nu nimerea în canalurile carcasei şi cadru a fost mai bine protejat de putrezire. În secolul al XVII-lea, pentru o legătură mai puternică a lemnelor din cadru, se utiliza o dublă canelură : din sus şi din jos.

Aproape pînă în secolul XX, pentru construcţii se folosea doar lemnul tăiat cu toporul şi nu cu ferestrăul, deşi în Rusia, se cunoştea această unealtă încă din antichitate. Aceasta însă nu a primit o largă răspîndire, deoarece s-a constatat, că lemnele tăiate cu ferestrăul mai uşor absoarb umezeala, se umflă şi putrezesc mai repede.

Iar buştenii tăiaţi cu toporul, parcă se astupă la colţuri în urma loviturilor de topor. Meşterii, controlau muncitorii ca aceştia să nu înfunde toporul în bîrnă: acest lucru ar putea scurta durata exploatării clădirii viitoare. O atenţie deosebită constructorii ruşi, acordau terminilor sezonieri şi timpului pentru colectarea materialelor de construcţii. Lemnul se colecta în timpul iernii, inclusiv în luna martie, care după condiţiile climatice, se sfîrşea iarna. Preferinţa pentru această perioadă, se explică prin faptul încetării fluxului de sevă în copac şi uscarea lui maximă. 

Un rol important în condiţiile climatice aspre, pentru menţinerea căldurii în casa, îl avea materialul izolant. Cel mai popular a fost muşchiul, recoltat manual, cu greblele şi furcile. Muşchii uscaţi se fărîmă şi nu sunt buni pentru utilizare.

Sursa: gazeta.rodpomestye.info