MOLDOVENII.MD

Copiii de astăzi se îmbolnăvesc plictisitor

Iată, de exemplu, Matvei a făcut febră la școală, a început să împrăștie mucozități pe pereți, dar nu poate pleca — trebuie să vină părinții să-l ia.
Să-l ducă de mână în pat, să-i dea o pastilă, să-i toarne compot. Să-i spele nasul cu apă sărată, să-i dea picături nazale cu măsură, ca să nu creeze dependență. Antibioticul – doar la indicația medicului.
Camera – aerisită, umiditatea – menținută, fără să-l înfofolească prea tare. Și să-ți amintești că într-o săptămână trebuie să treacă de la sine. Sau, în cel mai rău caz, în 7 zile.

Dar cum ne îmbolnăveam noi, vă amintiți? Niciun virus misterios, totul era clar: ai răcit, pentru că ieri te-ai dat cu sania până la chiloți uzi, prin izmene și colanți „simpli”.
„Simpli” – adică din aceia gri-bej, care pișcă puțin. Acum nu se mai fac, dar atunci toate fetele aveau unii colorați pentru ocazii speciale – doar cu rochiță –, iar pentru joacă afară erau cei simpli, cârpiți la călcâi și cu o gaură care abia se forma la degetul mare.

Și iată, curge nasul, tușești toată noaptea, transpiri în pete. Mama intră în alertă, te pipăie pe frunte și pornește modul „spital de casă”.
Modul implică în primul rând inhalatorul rotund „Mușețelul”: îți bagi fața într-o bilă de plastic, iar dedesubt fierbe apa în care s-a dizolvat un pic de balsam vietnamez „Steaua de aur”. Vaporii îți ard nasul, gâtul, ochii și tot tenul.
Dacă nu e „Mușețelul”, atunci e o oală cu cartofi fierți. Te acoperă cu o pătură și îți bagă fața în abur. E întuneric, e cald, dar n-ai voie să ieși – e mama acolo. Cartofii ard până și ce n-a ajuns să ardă „steaua”: plămânii, ficatul și rinichii.

Simți imediat că începi să te însănătoșești. Dar mama nu se lasă – te pune pe burtă și zornăie suspect niște sticluțe.
— Ventuze! — înțelegi tu.
Ventuzele le pune doar tata. Trebuie să aprindă o bucată de pânză îmbibată în spirt, să o bage în borcan, să-l încălzească până aproape se topește sticla și apoi să-l trântească pe spatele tău slab de copil, între omoplați.
— Poc! — borcanul se lipește ca o lipitoare.
— Poc! Poc! Poc! — tata lucrează repede, și în câteva clipe nu mai ești tu, ci un arici conceptual cu ace de sticlă.

Trimite-l la expoziția de artă modernă! Dar nu, te acoperă cu două pături și îți interzic să te miști. Mama se așază alături și citește Aventurile lui Tom Sawyer.
Sincer, eu capitolul ăla îl citisem deja aseară sub pătură, cu lanterna, așa că acum sunt ocupată cu altceva: mișc încet omoplații, încrunt spatele și încerc pe furiș să desprind ventuzele.
Nu, nu dor, dar e interesant să vezi câte se desprind. Dar nu prea multe! Că dacă sunt prea multe, mama vine cu muștarul — și ăla chiar arde zdravăn.

Dacă până dimineață tot tușești, deși te străduiești să o faci „în interior”, dacă nu ai reușit să scuturi termometrul până la un 36,6 decent, urmează runda a doua: băile la picioare.
Asta e chiar plăcut, pentru că ai voie să te uiți la televizor, dar e un chin să-ți bagi picioarele în craterul vulcanului. Le-ai băgat — și nu te miști, că devine și mai fierbinte. Și când te obișnuiești cât de cât, mama vine deja cu ceainicul să mai toarne apă clocotită.

Călcâiele ies zbârcite, te uiți la ele uimită — exact ca ale unei bunicuțe, pe bune.
Noaptea te culcă în șosetele tatei, în care a fost turnată sare încinsă în tigaie. Pe piept – o plasă de iod. Ceai cu lămâie. Și voie să mănânci toată borcana de dulceață de zmeură.

Și atunci te însănătoșești cu adevărat, iar a doua zi, desigur, ieși iar pe derdeluș, în aceiași colanți și izmene – te așteaptă melancolic pe caloriferul de fontă.
Poate te uzi din nou, dar nu te vei îmbolnăvi — bolile copilăriei noastre erau rare, o dată pe iarnă, cel mult. Corpul știa deja ce e „spitalul de casă” și prefera să nu mai tușească deloc. Iar dacă totuși, să mori discret, până nu află părinții.

Copiii de azi se îmbolnăvesc plictisitor. Nu atât de chinuitor, dar teribil de fad — fără cartofi, fără „steaua vietnameză” și fără sare în șosete.

Autor: Lelia Tarasevici