Cosmosurile civilizațiilor antice. Partea a IV-a. Harappa: când eroul devine armonia

După cosmosul ordinii al Sumerului, cosmosul eternității al Egiptului și cosmosul voinței al Akkadului, călătoria noastră ne conduce într-una dintre cele mai misterioase lumi ale Antichității. Dacă civilizațiile precedente ne-au lăsat regi, cronici, războaie, mari dinastii și mii de texte, aici întâlnim aproape opusul. Avem în față o civilizație care a ocupat un teritoriu uriaș, a construit orașe impresionante, a dezvoltat meșteșuguri, comerț și sisteme complexe de organizare socială, dar care pare să fi ascuns în mod deliberat de urmași conducătorii săi, instituțiile sale politice și chiar propria voce. Este vorba despre civilizația Văii Indusului, pe care cercetătorii o numesc astăzi harappană, după numele unuia dintre primele sale mari orașe descoperite – Harappa.

Pentru a pătrunde în această lume trebuie să ne întoarcem cu aproximativ patru mii cinci sute de ani în urmă și să ajungem pe teritoriul Pakistanului și al nord-vestului Indiei de astăzi. În fața noastră se deschide un peisaj diferit de cel al Egiptului sau Mesopotamiei. Aici curg Indusul și numeroșii săi afluenți, alimentați de ghețarii Himalayei și Karakoramului. În nord se ridică unele dintre cele mai înalte lanțuri muntoase de pe planetă. În sud se întind zone aride și țărmurile Mării Arabiei. Între ele se află câmpii fertile care au hrănit milioane de oameni timp de milenii. În acest spațiu s-a născut o civilizație care, în perioada sa de apogeu, ocupa aproape un milion de kilometri pătrați, depășind ca întindere Egiptul și Sumerul luate împreună. Dar adevărata sa măreție nu se află în dimensiuni. Ea începe să se dezvăluie atunci când arheologii pășesc în orașele sale.

Dacă ajungem în Uruk, privirea este atrasă imediat de templu. Dacă intrăm în Egipt, suntem impresionați de piramide și de complexele funerare monumentale. Dacă ne aflăm în lumea Akkadului, simțim energia expansiunii și a puterii. Însă Harappa și Mohenjo-Daro oferă o impresie complet diferită. Nu există palate uriașe. Nu există statui colosale ale conducătorilor. Nu există inscripții triumfale despre victorii militare și nici morminte regale impresionante. În schimb, există ceva care îi surprinde pe cercetători încă de la primele descoperiri. Străzile se intersectează în unghiuri drepte. Cartierelor le este aplicată o planificare atentă. Aproape fiecare locuință dispune de sisteme de evacuare a apei. Canalizarea acoperă zone extinse ale orașului. Spațiile publice sunt bine organizate. Cărămizile produse în regiuni aflate la sute de kilometri distanță au aceleași proporții. Totul creează impresia unui organism în care fiecare parte este armonizată cu întregul.

Aici începe să se contureze cosmosul unic al Harappei. Dacă omul sumerian lupta permanent pentru menținerea ordinii, iar akkadianul privea spre orizont în căutarea extinderii lumii sale, harappanul pare să fi urmărit un alt ideal: echilibrul durabil. Orașele sale nu transmit senzația unei lupte continue cu haosul. Ele transmit senzația unei armonii profunde. Această impresie devine și mai puternică atunci când observăm că știm extrem de puține lucruri despre conducătorii acestei civilizații. Pentru istorici, acest fapt este aproape incredibil. Cunoaștem numele faraonilor Egiptului. Îl cunoaștem pe Sargon din Akkad. Cunoaștem numeroși regi ai Mesopotamiei. Dar lumea Harappei pare să elimine individul din centrul poveștii. Timp de secole, o civilizație uriașă prosperă, construiește, face comerț și păstrează standarde comune fără să lase în urmă imaginea unui mare cuceritor sau a unui monarh semi-divin. Ca și cum personajul principal ar fi însăși armonia relațiilor dintre oameni.

Arheologii încearcă și astăzi să înțeleagă mecanismele care au făcut posibilă această societate. Pe teritorii vaste se păstrează aceleași sisteme de măsură, standarde de construcție și modele de organizare economică. Cu toate acestea, lipsesc dovezile clare ale unei puteri centralizate bazate pe constrângere și violență, atât de caracteristice altor state antice. Desigur, nu putem afirma că lumea harappană era perfectă. Știința nu oferă asemenea concluzii. Însă imaginea generală sugerează existența unei civilizații care își construia stabilitatea mai degrabă prin coordonare decât prin dominație. Tocmai această particularitate o face atât de neobișnuită chiar și după standardele contemporane.

Relația cu natura oferă o perspectivă la fel de interesantă. Viața depindea de râuri, de schimbările sezoniere și de fertilitatea solului. Însă, spre deosebire de alte regiuni ale lumii antice, orașele harappane par integrate în peisaj. Ele nu încearcă să domine mediul înconjurător, ci să funcționeze în interiorul ritmurilor sale. În acest sens, civilizația Indusului pare surprinzător de apropiată de anumite idei moderne despre sustenabilitate. Nu pentru că oamenii acelei epoci ar fi avut concepte ecologice contemporane, ci pentru că întreaga lor existență depindea de menținerea unui echilibru pe termen lung între apă, agricultură, meșteșuguri, comerț și resurse naturale. Un simbol aparte al acestei lumi este Marea Baie din Mohenjo-Daro. Cercetătorii încă discută despre funcția sa exactă, însă aproape toți sunt de acord că apa avea aici o semnificație nu doar practică, ci și simbolică. Ea era asociată cu purificarea, reînnoirea și menținerea unei stări corecte a vieții.

Cu fiecare nouă descoperire, imaginea devine mai clară. În fața noastră apare o civilizație care pare să adreseze omenirii o întrebare valabilă și după patru milenii: este posibil să construiești o societate complexă fără glorificarea permanentă a puterii? Este posibil să menții unitatea unui teritoriu uriaș fără cultul forței? Este posibil ca principalul erou să nu fie regele, generalul sau cuceritorul, ci însăși armonia relațiilor dintre oameni, oraș și natură? Știința nu poate răspunde încă tuturor misterelor Harappei. Nu i-am descifrat scrierea. Nu cunoaștem numele majorității conducătorilor săi. Nu îi înțelegem complet organizarea politică. Dar îi vedem orașele, sistemele inginerești și capacitatea extraordinară de a crea stabilitate. Iar prin toate acestea răzbate o idee veche: prosperitatea nu se naște doar din forță, ordine sau voință. Ea se poate naște și din armonie.

De aceea imaginea centrală a cosmosului harappan nu este eroul, dinastia sau imperiul. Este acordul dintre numeroasele părți ale unei lumi vii. Așa cum într-o orchestră muzica nu este creată de un singur instrument, ci de armonia dintre toate, civilizația Harappa pare să fi urmărit construirea unei societăți în care cea mai mare realizare nu este dominația, ci capacitatea de a funcționa ca un întreg. Acest cosmos al armoniei face din civilizația Văii Indusului una dintre cele mai misterioase și în același timp una dintre cele mai moderne civilizații ale lumii antice.

În partea următoare a călătoriei noastre vom ajunge pe insula Creta, unde a înflorit civilizația minoică – un univers în care eroul principal va fi bucuria de a trăi.

Autor: Валерий Катрук

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4