MOLDOVENII.MD

Cosmosurile civilizațiilor antice. Partea a V-a. Minoicii: când eroul devine bucuria vieții

După cosmosul armoniei al Harappei, călătoria noastră ne poartă într-o lume complet diferită. Părăsim câmpiile Văii Indusului, orașele cu străzi drepte și sigiliile lor tăcute și ajungem într-un univers al mării, luminii, insulelor, palatelor, frescelor, dansurilor, corăbiilor și sărbătorii. În fața noastră se află civilizația minoică din Creta — una dintre cele mai misterioase și, în același timp, cele mai vii culturi ale lumii antice. Dacă Sumerul ne-a vorbit prin limbajul ordinii, Egiptul prin limbajul eternității, Akkadul prin limbajul voinței, iar Harappa prin limbajul armoniei, Creta deschide un alt cosmos. Imaginea sa centrală este bucuria vieții.

Pentru a intra în această lume trebuie să ne întoarcem cu aproximativ patru mii de ani în urmă, în estul Mediteranei. În fața noastră se află insula Creta, situată între Europa, Asia și Africa. La nord se întinde Marea Egee și viitoarea lume greacă. La sud se deschide drumul spre Egipt. La est se află țărmurile Asiei Mici și ale Levantului. La vest se întind căile maritime către alte insule. Creta nu era un petic de pământ izolat. Era o răscruce a mărilor. Marea a fost pentru minoici ceea ce Nilul a fost pentru Egipt, iar Tigrul și Eufratul pentru Sumer. Însă, dacă fluviile au creat civilizații agricole stabile, marea a oferit Cretei mișcare, legături, schimburi, deschidere și sentimentul că lumea este un spațiu al călătoriei.

Arheologii au descoperit civilizația minoică relativ târziu. Când, la începutul secolului XX, au început săpăturile de la Knossos, în fața cercetătorilor a apărut o lume care se potrivea greu cu imaginile obișnuite despre Antichitate. Aici nu exista monumentalitatea severă a Egiptului, nu exista greutatea puterii mesopotamiene și nu se vedea un cult evident al forței militare, pe care îl întâlnim în multe alte culturi vechi. Au apărut în schimb palate cu numeroase încăperi, scări, curți interioare, puțuri de lumină, depozite, ateliere, fresce și spații ceremoniale. Aceste construcții erau atât de complexe, încât mai târziu au fost asociate cu mitul grec al Labirintului și al Minotaurului. Însă dincolo de mit se afla o civilizație reală, cu o sensibilitate extraordinară pentru spațiu, mișcare și frumusețe.

Principala particularitate a lumii minoice este faptul că ea pare o cultură în care viața nu este subordonată în primul rând morții, puterii sau ordinii militare, ci este plină de ritm și sărbătoare. Pe fresce vedem nu doar zei și conducători, ci flori, păsări, delfini, tineri și tinere, procesiuni, jocuri cu tauri, scene ale naturii și ale vieții marine. Aceste imagini par să spună că lumea nu este doar periculoasă și sacră, ci și frumoasă. Cosmosul minoic nu neagă sacrul, dar sacrul se manifestă aici nu prin greutatea pietrei, ci prin mișcarea corpului, prin culoare, dans, mare, natură înflorită și energia vie a sărbătorii.

Un loc aparte în această lume îl ocupă taurul. Imaginea lui apare în artă, ritualuri și miturile legate de Creta. Celebrele scene ale săriturilor peste taur continuă să provoace dezbateri între cercetători. Unii văd în ele un ritual, alții o practică ceremonială sau sportivă, iar alții un simbol al întâlnirii dintre om și o forță naturală puternică. Dar, indiferent de interpretare, un lucru este limpede: minoicii nu reprezentau taurul ca pe un simplu animal. El făcea parte din cosmosul lor. Era forța pământului, a fertilității, a pericolului și a energiei vitale. Iar omul din frescă nu ucide taurul, ca un erou învingător din miturile ulterioare, ci intră cu el într-un joc complex al mișcării. Aceasta este o diferență esențială. În lumea minoică, importantă nu este victoria asupra naturii, ci participarea la ritmul ei.

Relația minoicilor cu natura pare neobișnuit de vie. Arta lor este plină de plante, vietăți marine, păsări, animale, valuri și flori. Spre deosebire de civilizațiile în care natura devine adesea doar fundal pentru puterea regală sau gloria militară, în Creta ea devine participant deplin la imaginea lumii. Delfinii înoată pe pereții palatelor. Crinii se deschid pe fresce. Maimuțe, păsări și forme marine apar în decorațiuni. Acest lucru nu vorbește despre o iubire naivă față de natură, ci despre o includere profundă a omului în mediul său. Locuitorul Cretei trăia pe o insulă, depindea de mare, de vânturi, de recoltă, de comerț, de corăbii și de ritmurile anotimpurilor. Lumea sa etnobiologică era maritimă, luminoasă și mobilă. Natura nu doar îl hrănea. Ea îi dădea ritmul existenței.

Imaginea arheologică principală a civilizației minoice rămân palatele — Knossos, Phaistos, Malia și Zakros. Dar cuvântul „palat” poate induce în eroare. De obicei ne imaginăm palatul ca reședință a unui conducător. Complexele minoice erau însă centre mult mai complexe. Ele îmbinau funcții economice, ateliere meșteșugărești, depozite, spații rituale, încăperi administrative și locuri de adunare. Nu erau doar reședințe ale puterii, ci noduri ale vieții. Prin ele treceau produsele, meșteșugurile, schimburile, sărbătorile, ritualurile și organizarea socială. În acest sens, palatul minoic nu era o fortăreață, ci un centru viu al lumii insulare.

Este important și faptul că multe palate minoice nu au avut mult timp ziduri de apărare puternice, asemenea celor întâlnite în alte culturi antice. Aceasta nu înseamnă că Creta a fost un paradis pașnic fără conflicte. O asemenea afirmație ar fi prea îndrăzneață. Dar imaginea arheologică arată într-adevăr o civilizație în care accentul pare să fi fost pus mai mult pe organizarea vieții, schimb, ritual și frumusețe decât pe demonstrarea amenințării militare. Tocmai de aici se naște senzația unicității cosmosului minoic. Omul de aici nu pare să construiască lumea împotriva vieții, ci să creeze un spațiu în care viața se poate manifesta în cât mai multe forme.

Scrierea minoică rămâne una dintre marile taine ale Antichității. Linearul A nu a fost încă descifrat pe deplin. De aceea nu auzim vocea minoicilor la fel de clar cum îi auzim pe sumerieni sau pe egipteni. Nu le putem citi miturile în propriile lor cuvinte. Îi cunoaștem prin arheologie, fresce, palate, obiecte și prin tradițiile grecești de mai târziu. Dar poate tocmai această tăcere face lumea lor și mai fascinantă. Minoicii par să ne vorbească nu prin texte, ci prin imagini. Limbajul lor este culoarea, linia, mișcarea, valul mării, floarea, taurul, dansul și cerul deschis deasupra insulei.

Grecii de mai târziu au păstrat amintirea Cretei în miturile despre regele Minos, Labirint, Minotaur, Ariadna, Tezeu și Dedal. Aceste mituri aparțin deja lumii grecești și nu pot fi citite ca descrieri exacte ale realității minoice. Dar ele arată impresia puternică pe care Creta a lăsat-o în memoria culturală a Mediteranei. Pentru greci, ea era locul unei vechi puteri, al tainei, al palatelor, al stăpânirii maritime și al labirintului. Privit mai profund, Labirintul poate fi înțeles nu doar ca imagine arhitecturală, ci și ca simbol al cosmosului minoic însuși: o lume complexă, stratificată, luminoasă și misterioasă în același timp.

Întrebarea pe care civilizația minoică ne-o adresează este diferită de întrebările lumilor precedente. Sumerul întreba cum poate fi menținută ordinea. Egiptul întreba cum poate fi transformat timpul în eternitate. Akkadul întreba cum poate fi depășit orizontul. Harappa întreba cum poate fi creată armonia fără cultul forței. Creta minoică întreabă: poate o civilizație să fie construită în jurul bucuriei vieții? Poate frumusețea să nu fie doar ornament, ci temelie a modului de a vedea lumea? Poate sărbătoarea să nu fie o pauză de la viață, ci un mod de a simți ritmul ei sacru?

De aceea eroul principal al cosmosului minoic nu este războinicul, faraonul, imperiul sau legea, ci însăși energia vie a existenței. Marea, palatul, dansul, fresca, floarea, taurul, corabia, lumina soarelui și corpul omenesc aflat în mișcare se împletesc într-o imagine a unei civilizații care a privit lumea ca pe o sărbătoare a prezenței. Această sărbătoare nu a fost o poveste lipsită de griji. Ea a existat alături de pericolul mării, cutremure, vulcani, schimbări politice și catastrofe viitoare. Tocmai de aceea este atât de importantă. Minoicii par să fi lăsat omenirii amintirea faptului că lumea antică nu a fost doar o lume a fricii, morții și puterii. A putut fi și o lume a bucuriei, frumuseții, ritmului, naturii și simțirii fine a vieții.

În partea următoare a călătoriei noastre ne așteaptă un alt cosmos — lumea Micenei, unde bucuria insulară a Cretei va fi înlocuită de arhitectura severă a cetăților, de memoria eroică și de nașterea imaginii războinicului care va răsuna mai târziu în miturile grecești.