MOLDOVENII.MD

Cum creăm răsfăţarea, încăpăţînarea şi slăbiciunea copiilor noştri.

Cum creăm răsfăţarea, încăpăţînarea şi slăbiciunea copiilor noştri.

Din prima zi recompensăm copilul pentru comportament nedorit. Iar unul dorit, în cele mai multe cazuri, nu îl recompensăm nicicum. Acest tip de nebunie se manifestată foarte des toată viaţa, răspîndindu-se şi asupra partenerilor adulţi. Rezultatele le vedem în continuu, însă mitul "ei ar trebui" nu ne permite să ne vedem pe noi înşine drept cauză. Să luăm acest “filtru de lumină” şi să vedem ce se întîmplă în realitate. Există un obiectiv principal asociat cu supravieţuire, care nu a putut fi văzută de către Darwin, şi care, probabil, ar fi rămas necunoscut dacă nu ar fi observat de Hubbard.

Se crede că, scopul creaturii - a se adapta la mediul înconjurător. Aceasta este o greşeală! Nimeni nu a văzut vreodată un om adaptat fericit şi puternic. Scopul supravieţuirii – de a adapta mediul pentru sine. Homo sapiens a devenit stăpînul altor specii, tocmai pentru că la el este mai puternic exprimată această calitate. Născîndu-se, copilul începe imediat să adapteze totul şi pe toţi care îl înconjoară. Acesta este felul lui unic de a supravieţui: în uter i-au cauzat atîta durere şi discomfort, încît el nu are nici o garanţie că nu veţi continua să-i trageţi în continuare

Oricum, el trebuie să gestioneze mediul. El trebuie să vă facă condus. Acest lucru este important. Principalul factor de supravieţuire. Pentru acest lucru poţi sacrifica multe, poţi suporta chiar şi durere. Dacă el este încă neajutorat, vă face să fiţi previzibil, supravieţuirea lui este asigurată. Şi iată că singuri îi demonstraţi ceea la ce întotdeauna reacţionaţi. Indicaţi deficienţele dvs., butoane care excită reacţia dumneavoastră. Copilaşul plînge. Dvs. nu reacţionaţi. Apoi el ţipă, şi Dvs. săriţi la el. Da! Apoi ţipetele lui fac să vă supăraţi, vă juraţi. Excelent! Sunteţi previzibil. Sunteţi sub control! El se poartă urît, iar Dvs. ieşiţi din sine. Excelent! El se încăpăţînă, şi Dvs. vă înfuriaţi. Ceea ce trebuie! Vă mîniaţi, ieşiţi din sine, îl pedepsiţi, şi chiar îl bateţi, dar întotdeauna reacţionaţi şi de multe ori cedaţi. Copilul se plînge, şi dvs. fără a se lămuri, compătimiţi. El este "bolnav", şi dvs. sunteţi îngrijorat, vă faceţi griji, vă este teamă. Foarte bine, controlul vă este oferit! Remarcăm: nu-i lăsaţi posibilitatea de a alege. El se joacă liniştit – dvs. nu reacţionaţi (aşa cum ar trebui să fie, în cele din urmă este liniştit). El încearcă să emită pe dvs., să vă ajute, dvs. - zero (numai să nu împiedice).

Lui i s-a primit ceva, dar dvs. sunteţi mai îngrijorat de faptul că el s-a murdărit. Aha! Ar trebui să se urce din nou într-o baltă, altfel nu vă atrage atenţia! Bun găsit! Iar dacă a lovi cu lopata vecinul pe cap? Da, da! Iată cum toţi s-au alarmat. "Da, eu nu voi îmbrăca această rochie, nu!" Super! Iaca, cum de trăit?

Pardoselile le-a spălat el însuşi - doar au dat din cap şi au criticat. La matematică (!) a primit zece - "Ei bine, în sfîrşit". Citeşti cărţi toată ziua, nimeni nu se va apropia. Şi în general, cînd la mine toate sunt bine, toţi sunt ocupaţi cu afacerile lor, de parcă eu n-aş fi! "Oh, capul meu, mă doare..." iată, e alt ceva, deodată - o atitudine umană!.

Şi astfel e de la naştere şi toată viaţa, noi înşine “dresăm” copiii, reacţionînd la ceea ce e rău şi ignorînd ce e bun. Reacţionarea - este o recompensă. Chiar dacă e o pedeapsă, scandal, ceartă - o recompensă a încercării de a gestiona. Iar noi tot pedepsim şi pedepsim, şi ne mirăm: de ce sunt atît de încăpăţănaţi.

Şi, atunci, ce nu este o recompensă? Ci o simplă nereacţionare. Zero reacţie. Amintiţi-vă, în grupuri unite, pedeapsa cea mai teribilă a fost un boicot.

De a nu reacţiona la plîns, strigăte, grosolănie, încăpăţînare? Da. Toate acestea întradevăr nu merită atenţie. Dacă copilul se simte prost, ajutaţi-l în linişte. Reacţionaţi la ceea ce va fi o demnitate a omului. Bucuraţi-vă de amabilităţi, comunicări normale, atrageţi atenţie la independenţă, curăţenie, curaj, cît mai mult, dar mai bine material recompensaţi orice succes. Nu un efort, ci anume REZULTATUL. Omului ar trebui să fie avantajos de a fi bun, şi să nu fie profitabil să fie rău. Ceea ce vom alege ca recompensă a atenţiei noastre, şi va deveni comportamentul copilului.

Atunci pedeapsa - ce este? Iar aceasta este doar o execuţie strictă a contractelor de afaceri. Aţi luat amendă, ai agravat cuiva viaţa, deşi a fost convenit - obţine în linişte şi în tăcere, fascistule, grenada. Minshull punea atu-uri pentru norma, minusuri pentru comportament incorect (despre aceasta a fost o înţelegere), şi de la rezultat depindeau banii de buzunar.

Eu, într-un timp, pentru orice încălcare a ordinii numeam "serviciu suplimentare", pentru un ajutor mare al copiilor “angajam” şi evaluam în ruble fiecare foaie de exerciţii suplimentare (îi alcătuiam singur).

Rezultatul: prin contururile curbe ale comportamentului de “buton” (scandalos) a ieşit o conştientizare a rezultatelor comportamentului său, gustul de parteneriat şi deprindere de a gestiona pe ei înşişi. Nu am nici o problema cu copiii - asta oare nu e destul?

Atunci, ce este răsfăţarea? Un alt mit preferat. Pe de o parte, copilul este limitat în orice, ceea ce îl forţează să lupte pentru libertate şi supravieţuire. Pe de altă parte, recompensează doar stările lui cele mai conflicte şi psihotice. Ca rezultat, copilul ştie că a fi sine însăşi, să te comporţi în mod normal, este periculos pentru viaţă. El este tensionat, depresiv, el este într-o luptă permanentă. El este obsedat de încercarea de a gestiona oamenii, şi-l forţează de a schimba în mod constant rolurile. El este printre oameni, îngroziţi, care "trebuie să educă..." El este – luptătorul războiului de butoane. Anume părinţii celor "răsfăţaţi", adică, copiilor supraeducaţi ar avea nevoie de această informaţie. Însă, anume ei niciodată nu o vor lua în serios: ei au fost "educaţi" în acelaşi fel!

Într-o societate raţională, toţi copiii vor avea dreptul de a alege familia, de a părăsi părinţii lor. Si va fi o astfel de posibilitate. Cel mai rar devin prieteni rude apropiate, şi aproape niciodată - părinţii. Doar sunt "obligaţi". Iar în relaţii întradevăr bune există doar: “Eu vreau aşa. Şi tu?”.

N.I. Kurdiumov
Editat de: Ian Corăuş