Cum mor preoții

Nu voi uita niciodată cînd odată, echipa noastră a venit la o chemare la un preot bătrîn, care a suferit un atac de cord. El stătea culcat pe pat într-o haină albastră, cu o cruce mică în mîini. Datele obiective vorbeau despre un șoc cardiogen. Tensiunea foarte joasă. Bolnavul era palid, cu o transpirație rece și lipicioasă, cu dureri mari.

În același timp el nu era doar calm, ci ABSOLUT calm.

Și nu era nimic fals în acest calm. Mai mult. M-a surprins întrebarea lui: „Sînt multe chemări? Cred că încă nu ați mîncat?” Și adresîndu-se către soția sa a propus: „Mașa, pute ceva de mîncare”. Mai departe, cît timp am făcut cardiograma, am introdus drogul, am instalat perfuzia, el se interesa unde trăim, dacă ne ia mult timp pînă la serviciu. A întrebat cu glas stins cîți copii avem și cîți ani au.

El își făcea griji pentru noi, se interesa de noi, nu arăta nicio picătură de frică, în timp ce noi făceam manipulările necesare, încercînd să-i ușurăm suferința. El vedea fețele noastre îngrijorate, soția plîngînd, auzea cum la chemarea echipei specializate a răsunat cuvîntul „infarct”. El înțelegea ce se întîmplă cu el. Eu eram șocat de o asemenea tărie de caracter.

Peste cinci minute el a decedat.

Această moarte mi-a trezit un sentiment straniu, ce nu mă părăsești nici pînă acum. Pentru că de cele mai multe ori, totul nu e așa. Frica paralizează voința bolnavilor. El se gîndesc doar la ei și starea lor, își ascultă schimbările în organism, pînă la ultima suflare se țin de cea mai mică posibilitate de a trăi. Tot ce ar fi, doar să trăiască.

În apartamentele, unde nu e loc de icoane și cruci, în schimb este un panou din plasmă pe tot peretele, unde în antreu te roagă să încalți bahile, în pofida stării pacientului, în general, se întîmplă că se joacă scene de „isterie a ultimului minut”. Cu gemete, vîrcolire în pat, apucături de mînă, privitul în ochi, cu întrebări despre starea de sănătate și prognoze în speranța de a prinde în privirea, în cuvintele medicului măcar o speranță iluzorie la miracolul salvării.

Acești pacienți înainte de a cădea în comă, într-o stare înainte de agonie, pur și simplu își „istovesc” rudele cu frica lor. Medicii se simt după aceste deces fără puteri. Nu pentru că nu au putut acorda ajutor în măsura deplină pentru a salva pacientul. Lipsa de puteri se simte din cauza că aici moartea a învins omul.

Apropo, aceeași pacienți „învinși” de frică se întîlnesc și acolo unde pereții sînt acoperiți cu icoane, mesele abundă în literatură religioasă, peste tot licăresc candele, iar bolnavii, în locul medicamentelor prescrise de medici beau doar apă sfințită, care este prezentă în diferite recipiente prin apartament.

Iar după moartea preotului, cît n-ar fi de straniu, în mine trăiește un sentiment de bucurie calmă. Acolo moartea nu a învins. Și cînd eu „rebobinez” în memorie 2-3 cazuri din practica mea, apare întrebarea: „Moarte, unde ți-i arma?”.