Cuvîntul ce ne sperie – „conservanţi”

Cînd auzim de conservanţi, noi tresărim, încercînd să excludem produsele ce conţin aceşti aditivi. Însă, în realitate, totul nu e chiar atît de straşnic.

Conservanţii erau cunoscuţi cu mult timp înainte de apariţia stereotipuilor privind incompatibilitatea lor cu alimentaţia sănătoasă.

Vedeţi mai jos cele mai inofensivi şi mai simpli conservanţi, pe care îi puteţi folosi, la necesitate:

Sarea – cel mai popular şi mai vechi conservant. Anume ea ajută la prelungirea termenului de păstrare al cărnii, peştelui, ciupercilor şi legumelor, prevenind procesele de dospire şi de dezvoltare a microorganismelor. Apropo, în cazul murăturilor (varză, castraveţi, mere) sarea nu este un potenţiator de gust, ci un conservant. Fără ea, totul s-ar fi păstrat o perioadă mult mai mică, iar gustul predominant nu e sărat, ci acru.

Zahărul şi mierea. S-ar părea că anume zahărul este unul dintre participanţii la dospire, însă într-*o anumită concentraţie, zahărul stopează acest proces. De aceea, devine posibilă conservarea pomuşoarelor proaspete, fără a le fierbe.

Oţetul este punctul culminant al dospirii. Respectiv, oţetul stopează toate procesele de dospire. Oţetul este adăugat în diferite conserve nu pentru gustul lui acru, ci pentru a păstra alimentele.

Uleiul vegetal este secretul castraveţilor marinaţi pe iarnă. Formînd o peliculă la suprafaţă, uleiul nu le oferă bacteriilor şanse la existenţă şi înmulţire.

Sucul acru – analogul oţetului

Lămîia, lime, grapefruit, rodia, coacăza roşie, afinele, toate aceste acrituri nu se supun proceselor de dospire, prin urmare, devin conservanţi naturali. Anume din acest motiv, deseori, în varza murată se adaugă merişoarele, iar castraveţii sînt uneori marinaţi în suc fiert de coacăză roşie.

Pectina, agar-agar-ul şi gelatina au un efect conservant. Totul pentru că masa gelatinoasă este inaccesibilă pentru bacterii şi spori.