Despre noua generație de femei care nu mai văd valoare în familie

V-ați întrebat vreodată:
• De ce aproape fiecăreia dintre noi îi este atât de greu să fie mereu cu copiii?
• De ce simțim nevoia să ieșim din casă?
• De ce, doar pentru a ieși „în lume”, suntem gata să ne lăsăm copiii pe mâinile altor persoane, pe care nici măcar nu le cunoaștem?
• De ce ne preocupă mai mult moda și bârfele decât pedagogia și alimentația sănătoasă?
• De ce familia nu ocupă locul principal în viața noastră?
• De ce viitorul și auto-realizarea noastră, dorințele noastre, sunt mai importante decât viitorul copiilor noștri?

Astăzi, toate aceste întrebări par retorice…

Nu știm să fim mame fericite, soții, gospodine, femei... Nu vedem sensul în a dedica cât mai mult timp copiilor, în a coace prăjituri zilnic, în a purta fuste și rochii, în a călca cămășile soțului gândindu-ne la scopurile lui în viață...

Nu vedem în toate acestea valoare, importanță. Familia, maternitatea, devotamentul, sacrificiul, feminitatea... toate s-au devalorizat. Totul și-a pierdut sensul.

De ce s-a întâmplat așa?
De ce alergăm la muncă, lăsând copilul de un an și jumătate – doi ani unei femei necunoscute la grădiniță? Ea nu-l va iubi. Va avea grijă de el cum are grijă o muncitoare de o piesă pe o bandă de producție. Pentru ea este doar o rutină. Nici nu va încerca să vadă o personalitate în copil. Îl va presa să fie „ca toți ceilalți”, pentru că are 25 ca el și altfel nu poate.

Cu aproximativ 30 de ani în urmă, mama noastră a făcut același lucru. Ne-a dus la grădiniță. Tot unei „tante” un pic ciudate. Dar nu avea de ales — trebuia să meargă la serviciu. Aveam atunci doar un an, poate doi. Și am crescut nu acasă... Aproape toată copilăria: 5 ani de grădiniță, 11 ani de școală și 5 ani de universitate. 21 de ani din viață – mereu pe fugă. Acasă eram doar seara sau uneori în weekenduri.

Ni se spunea: „Învață, altfel o să ajungi gospodină!”
Și asta suna ca o amenințare. Trebuia, deci, să „muşcăm” din granitul științei. Căci principalul era diploma roșie, o slujbă bună, o carieră de succes. Sau măcar o slujbă oarecare — să te poți întreține singură.

Cât de des luam masa împreună cu familia? Doar de sărbători.
Cât de des ne aștepta mama acasă după școală? De obicei veneam singure și ne încălzeam prânzul, sau stăteam la program prelungit.
Seara, mama venea obosită, supărată de necazurile de la serviciu. Nu voia să vorbească, nici să mănânce. Întreba de note (dacă își amintea), verifica temele în grabă și ne trimitea la culcare.

Părinții noștri nu ne cunoșteau...
Nu știau nimic despre lumea noastră interioară, despre visele și dorințele noastre. Reacționau doar la lucrurile rele, pentru că nu aveau timp pentru cele bune.

Nici noi nu îi cunoșteam pe ei. Nu aveam când. Nu era timp pentru discuții sincere, vacanțe împreună, jocuri, citit, plimbări de familie în parc sau la teatru…

Așa am crescut. Așa s-au format ideile noastre despre viață, despre viitor, despre scopuri.
Iar în mințile noastre, familia ocupa un loc foarte mic. Exact cât am văzut și în familiile noastre.

Pentru a te juca mult cu copilul, trebuie să-ți placă asta.
Pentru a coace zilnic prăjituri și a găti mâncăruri variate, trebuie să-ți placă.
Pentru a îngriji casa, a o face frumoasă și caldă, trebuie să iubești acest lucru.
Pentru a trăi scopurile și visele soțului, trebuie să-l iubești — nu doar pe tine lângă el.

Cel mai important profesor din viață
Toate acestea le transmite fiicei mama. Ea este primul și cel mai important profesor. Ea îi arată direcția în viață. Ea o învață să-și iubească misiunea de femeie. Să înțeleagă importanța de a fi soție și mamă. Ea o învață să iubească.

Iar dacă fiica aproape că nu și-a văzut mama, sau dacă a văzut o mamă obosită, fără inspirație pentru fericirea familială — cum să o dobândească ea însăși?

Am fost sortite să ne pierdem puritatea și iubirea, pentru că am fost învățate doar cum să facem carieră. Am fost învățate că „succesul” există doar în afara casei, în birouri, în instituții.

Apoi plângem în tăcere, privind o căsnicie distrusă (poate a câta oară?), copii înstrăinați și un sentiment ciudat că cineva, cândva, ne-a înșelat.

Dar există o cale!
Calea este să învățăm. Să învățăm să fim mame, soții, gospodine, femei. Încet, puțin câte puțin.
Să învățăm să vedem lumea altfel. Cu ochi de femeie — blânzi, buni, iubitori.
Să învățăm să iubim. Să învățăm să ne gândim nu la serviciu toată ziua, ci la familie.
Să învățăm să prețuim familia, soțul, copiii. Să le fim alături, să-i ajutăm să devină mai buni, să înflorească sub căldura iubirii noastre.

Trebuie să învățăm să zâmbim copiilor și soțului, să-i îmbrățișăm mai des.
Să privim mai adânc și să înțelegem că nu doar creștem un copil — formăm lumea lui interioară, viziunea lui asupra vieții. Multe dintre lucrurile pe care le primește în copilărie îl vor însoți toată viața.

Trebuie să facem o carieră strălucită de mamă și soție.
Iar dacă nici nu vom încerca să urcăm pe această „scară profesională”, dezamăgirea va fi o parte inevitabilă a bătrâneții. Pentru că oportunitățile ratate și responsabilitatea refuzată dau roade amare.

Și e important să ne amintim: totul își va da roadele la timpul potrivit.
Cum vor fi acele roade?
Depinde de noi. De direcția vieții noastre, de valorile pe care le aducem în lume — în lumea familiei noastre.

Natalia Bogdan