MOLDOVENII.MD

Discursul conducătorului indian al oraşului Seattle din anul 1854

Discursul conducătorului indian al oraşului Seattle din anul 1854

Marele-conducător de la Washington ne imformează că vrea să cumpere pămîntul nostru.
Marele- conducător, de asemenea, ne trimite mesajul de prietenie şi bunăvoinţă.
 
El este foarte bun, pentru că ştim că prietenia noastră este o taxă prea mică pentru simpaţia lui. Cu toate acestea, vom chibzui oferta Dumneavoastră, pentru că înţelegem că dacă nu vom vinde pămîntul, omul alb va veni cu arme şi ne îl va lua cu de-a sila.

Cum veţi putea cumpăra cerul sau căldura pămîntului? Această idee este de neînţeles pentru noi.
Dacă nu avem în dispoziţie prospeţimea aerului şi plescăitul apei, atunci cum puteţi să îi cumpătaţi de la noi?

Pentru poporul meu, fiecare centimetru al acestui pămînt este sacru. Fiecare con de pin stralucitor, fiecare mal de nisip, ceaţa din pădurea întunerică, fiecare poiană şi fiecare musculiţă – toate acestea sunt sacre pentru memoria şi sentimentele poporului meu. Sucul, care curge prin tulpina copacilor, poartă amintiri de indieni.

Păşind pe calea printre stele, oamenii albi răposaţi uită ţara naşterii sale. Răposaţii noştri niciodată nu uită acest pămînt minunat, pentru că este mama oamenilor cu pielea roşie. Noi suntem parte a acestor pămînturi, şi el este o parte din noi. Florile mirositoare - surorile noastre, cerbul, calul, vulture mare - fraţii noştri. Vîrfurile muntelor, luncile superbe, corpul cald al mustangului şi omul – cu toţii suntem o familie.

Cînd marele conducător de la Washington spune, că vrea să cumpere pămîntul nostru, ne cere prea multe. Marele conducător ne informează, că ne va lăsa un loc, în care vom trăi confortabil. El va devine pentru noi tată, iar noi vom fi copiii lui. Însă totul nu este atît de simplu, deoarece pentru noi acest pămînt este sacru.

Acestă apă stralucitoare care se mişcă în rîuri - nu este doar apă, ci sîngele strămoşilor noştri. Dacă vă vom vinde pămîntul, trebuie să ţineţi minte că este sacru. Trebuie să învăţaţi copiii dumneavoastră că este sacru şi că orice reflecţie fantomatică în apele clare ale lacurilor, spun despre evenimentele vieţii şi memoriei poporului meu. Murmurul apei - este vocea tatălui poporului meu. Rîurile – sunt fraţii noştri, ei potolesc setea noastră. Rîurile transportă canoele noastre şi hrănesc copiii noştri. Dacă vă vom vinde pămîntul, trebuie să ţineţi minte şi să-i învăţăţi pe copiii dumneavoastră, că rîurile – sunt fraţii noştri, şi fraţii voştri, şi trebuie să vă purtaţi în continuu cu aceeaşi bunătate faţă de rîuri, cu care vă purtaţi faţă de fratele vostru.

Omul cu pielea roşie întotdeauna se retrage înaintea omului alb, după cum ceaţa de munte se îndepărtează înaintea soarelui dimineaţa. Însă cenuşa strămoşilor noştri este sacră. Mormintele lor – sunt locuri sacre, şi de aceea dealurile, copacii şi terenurile sunt sacre pentru noi. Noi ştim că omul alb nu acceptă convingerile noastre. Pentru el, un teren de pămînt nu diferă de altul, pentru că el este un străin, care vine noaptea şi ia de la pămînt tot ce vrea. Pentru el, pămîntul nu este frate, ci un duşman, şi el merge înainte, cucerindu-l. El lasă în urmă mormintele părinţilor, însă aceasta nu-l pasă. El uită despre mormintele părinţilor şi despre drepturile copiilor săi. El tratează pe mama sa-pămîntul şi fratele său-cerul ca nişte lucruri, care pot fi cumpărate, jefuite şi vîndute, ca nişte oi sau margele luminoase. Lăcomia lui mistuie pământul şi lasă în urma sa doar un deşert.
Nu înţeleg: gîndurile noastre sunt diferite de ale voastre. Priveliştea oraşelor voastre – este o durere pentru omul cu piele roşie. Poate este din cauza că indienii sunt sălbatici şi nu înţeleg multe. În oraşele omului alb nu este linişte. Acolo nu există nici un loc unde poţi auzi înflorirea mugurilor primăvara, sau foşnetul aripilor insectelor.
Poate că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg multe. Eu cred că zgomotul numai insultă auzul. Oare aceasta este viaţa, dacă omul nu poate auzi strigătul singuratic a unui focuşor rătăcitor sau discuţia broaştelor noaptea la iaz? Eu – cel cu piele roşie, eu nu înţeleg multe. Indienii preferă sunetul moale al vîntului asupra apelor iazului, mirosul acestui vînt, spălat de ploaia de prînz, şi parfumat cu răşină de pin.

Pentru omul cu pielea roşie aerul – este o comoară, pentru că unul (el) se respiră de toate vietăţile: şi animalul, şi copacul, şi omul respiră un aer. Omul alb nu observă aerul pe care îl respiră. El nu simte mirosul greu, ca un om ce este pe moarte timp de mai multe zile. Dar dacă vă vindem pămîntul nostru, trebuie să ţineţi minte, că pentru noi aerul – este o comoară, că aerul se împarte cu spiritul său cu totul ce este viu. Acel vînt care a suflat respiraţia bunicilor noştri, ia ultima lor suflare. Şi de aceea vîntul va umple spiritul copiilor noştri. Dacă vă vom vindem pămîntul nostru, ar trebui să staţi de-o parte de el şi să îl trataţi ca unul sfînt, ca locul în care chiar şi omul alb poate veni pentru a simţi gustul vîntului, dulce de la florile pajiştelor.

Noi ne vom gîndi asupra ofertei dvs. de a cumpăra pămîntul nostru. Dacă vom decide să-o acceptăm, eu voi pune o singură condiţie: omul alb trebuie să trateze animalele de pe acest pămînt ca fraţii săi. Eu sunt un sălbatic, nu pot gîndi altfel. Am vazut mii de bivoli morţi în prerie - au fost lăsaţi de oameni albi, care îi împuşcau din trenul care trecea. Eu sunt un sălbatic, şi nu pot să înţeleg cum de un cal de fier ce arde poate fi mai important decît un bison, pe care îl ucidem doar pentru a rămîne în viaţă. Ce va fi cu omul, dacă nu vor fi animalele? Dacă toate animalele vor muri, oamenii vor muri şi ei de la marea singurătate de spirit. Orice s-ar fi întîmplat cu animale, se întîmplă cu omul. Totul este interconectat.

Trebuie să învăţaţi copiii dumneavoastră, că pămîntul sub picioarele lor – este cenuşa strămoşilor noştri. Cînd ei se vor odihni în sol, se ascund vieţile familiei noastre. Învăţaţi copiii dvs. a ceea, ce noi îi învăţăm pe copiii noştri, îi spunem că pămîntul – este mama noastră. Ce nu s-ar întîmpla cu pămîntul, aceeaşi se îitîmplă şi cu copiii lui.
Cînd omul scuipă pe pămînt, el scuipă în sine.

Iată ceea ce ştim: pămîntul nu aparţine omului, ci omul aparţine pămîntului, iată ce ştim: toatecele în lume sunt interconectate, ca sîngele care uneşte un neam întreg. Totul este interconectat. Ce nu s-ar întîmpla pămîntului, se întîmplă şi copiilor lui. Nu omul ţese urzeala vieţii, el este doar un singur fir al ei. Dacă  face ceva cu urzeală, acelaşi lucru face pentru sine însuşi.

Şi totuşi, vom chibzui oferta dvs. de a pleca în acea rezervaţie, pe care aţi pregătit-o pentru poporul meu. Vom trăi de-o parte de voi, vom trăi în pace. Nu este atît de important, unde vom petrece restul zilelor sale.
Copiii noştri au văzut deja părinţii lor umiliţi în înfrîngere. Ostaşii noştri au simţit deja ruşinea. După înfrîngere viaţa lor s-a transformat în zădărnicie, şi îşi distrug trupurile lor cu hrană dulce şi băuturi tari. Nu este atît de important, unde vom petrece restul zilelor noastre, au mai rămas puţine. Doar câteva ore, doar cîteva ierne, şi nu va fi niciun fiu al marilor triburi, care cîndva au iubit atît de mult acest pămînt, şi care acum cutreieră prin păduri în grupuri mici. Nimeni nu va plînge acel popor, care a fost cîndva tot atît de puternic şi plin de speranţe, ca al vostru. De ce ar trebui să-mi plîng moartea poporului său? Tribul acesta sunt doar oameni, nimic mai mult. Oamenii vin şi se duc ca valurile oceanului.

Chiar şi omul alb, Dumnezeul căruia merge alături şi vorbeşte cu el, ca un prieten, nu poate scăpa de soarta comună. În final, probabil de a evita soarta comună. În final, poate că vom deveni fraţi - vom vedea. Dar noi ştim ceva, ce omul alb va trebui vreodată să ştie: avem un singur Dumnezeu. Acum credeţi, că stăpîniţi Dumnezeul său la fel, cum doriţi să stăpîniţi pămînturile noastre, însă nu este astfel. El este Dumnezeul tuturor oamenilor şi are compasiune egală şi pentru oameni cu piele roşie, şi pentru cei albi. Pentru El, acest pămînt e o comoară, şi de a face rău acestui pămînt, înseamnă de a ridica mîna pe creatorul lui. Oamenii albi se vor duce şi ei, cu toate că posibil mai tîrziu, decît alte triburi. Continuaţi să murdăriţi patul său, şi într-o noapte vă veţi sufoca în gunoiul vostru. Dar, în moartea sa, veţi arde viu, cuprinşi de tribul puterii lui Dumnezeu, care v-a adus stăpînire asupra acestui pămînt şi asupra oamenilor de culoare roşie.

Pentru noi, o astfel de soartă este un mister, deoarece nu înţelegem pentru ce e nevoie de a ucide bizonul, pentru  ce a domestici caii sălbatici, a tulbura cugetul secret al pădurii cu mirosul greu al mulţimii de oameni, pentru ce a spurca dealurile cu fire vorbitoare.

Unde sunt tufişurile? Nu sunt. Unde e vulturul? El nu este. De ce trebuie să luăm rămas bun cu poni rapid şi vînătoare? Acest lucru este sfîrşitul vieţii şi începutul supravieţuirii.

Vom chibzui oferta dvs. de a cumpăra pămîntul nostru. Dcă vom fi de acord, vom fi în siguranţa promisă a rezervaţiei. Acolo vom putea trăi restul zilelor noastre astfel, cum o dorim. Cînd de pe acest pămînt va dispărea ultimul om de culoare roşie, iar memoria de acesta va fi doar o umbră de nor, care plană asupra preriei, în aceste maluri şi păduri încă se va menţine spiritul poporului meu, pentru că el iubeşte acest pămînt, ca un nou-născut iubeşte palpitaţia inimii mamei sale. Dacă vă vom vinde acest pămînt, iubiţi-l la fel, cum îl iubim noi. Aveţi grijă de el aşa, cum am avut grijă de el noi. Păstraţi în memoria sa pămînturile aşa, cum au fost atunci cînd le-aţi luat. Şi cu toate puterile sale, cu toate gîndurile sale, cu toată inima protejaţi-l pentru copiii săi - şi iubiţi-l aşa, precum Dumnezeu ne iubeşte pe noi toţi.

Noi ştim un singur lucru: avem un singur Dumnezeu. Pentru el acest pămînt e o comoară.
Chiar şi omul alb nu poate scăpa de soarta comună. Totuşi încă putem fi fraţi. Vom vedea.

Teun Marez "Învăţătura toltecilor"