Drumul vechilor sanctuare: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar. Partea I. Drumul sub Luna Roșie (+Video)

Deasupra drumului atârna o Lună uriașă, roșie.

Luna mi s-a arătat într-o vedenie de miez de noapte,

Iar purtarea ei părea atât de ciudată.

Parcă ceva nu era în regulă cu vechea mea prietenă —

Trei puncte se uneau într-un cerc purpuriu.

Lumina lunii se așternea lin peste câmpuri, peste rarele perdele de copaci de-a lungul șoselei și peste siluetele întunecate ale dealurilor care se dizolvau în noaptea de vară. Aerul era îmbibat de parfumul teilor înfloriți. Ziua abia dacă observi această mireasmă, însă seara ea devine altfel — mai profundă, mai densă, ca și cum însăși noaptea ar începe să răspândească aroma florilor și a pământului încălzit. Mașina noastră aluneca prin întuneric, foarte aproape de pământ. Cel puțin așa se simțea. În față strălucea panglica argintie a drumului, pe margini treceau copacii, deasupra orizontului se ridica Luna, iar undeva, departe în urmă, rămânea Chișinăul.

Orașele mari sunt, totuși, un lucru ciudat. Intenționam să plecăm încă după-amiază, dar Chișinăul părea să aibă propria sa opinie în această privință. Apărea mereu câte ceva de făcut. Trebuia să trecem pe undeva, să cumpărăm ceva, să verificăm mașina, să clarificăm un detaliu. De fiecare dată când ni se părea că, în sfârșit, pornim la drum, apărea o nouă împrejurare. De parcă orașul avea propria sa gravitație și nu voia nicidecum să ne lase să ieșim din orbita lui. Dar apoi au venit amurgul și primele stele au apărut pe cer, iar ceva s-a schimbat. Cu fiecare kilometru, străzile cunoscute și grijile obișnuite rămâneau tot mai departe în urmă. Gravitația orașului slăbea și, la un moment dat, a devenit limpede: reușisem să ne desprindem. Ne desprinseserăm de ritmul obișnuit, de nesfârșitele treburi și de agitația cotidiană. Călătoria începuse.

La volan se afla prietenul meu, Serghei Salabaș. De mulți ani se ocupă de dezvoltarea agriculturii naturale în Bulgaria, România și Moldova. În spatele lui stau zeci de proiecte legate de refacerea solurilor și de trecerea de la tehnologiile agricole intensive, bazate pe petrochimie, la forme de cultivare mai blânde și mai ecologice. Eu porneam la drum în calitate de jurnalist și manager media al unui portal ecologic, dar și ca organizator al unei așezări ecologice din Moldova — un proiect în care încercăm să îmbinăm viața modernă cu o relație mai atentă față de pământ, natură și cultura tradițională.

Mașina se legăna ușor pe șosea, asemenea unui leagăn uriaș. Muzica se auzea discret, iar odată cu kilometrii au început să vină și gândurile. La început răzlețe, apoi tot mai dese, până când s-au transformat într-un flux continuu. Și, pe neașteptate, memoria m-a întors exact cu un an în urmă. În aceeași zi. Atunci călătoream și noi, eu și Serghei, prin Bulgaria. Erau vechile sanctuare tracice, Beglik Taș, plajele sălbatice ale Mării Negre, megaliții, drumurile forestiere și nesfârșitele conversații despre locurile în care istoria poate fi simțită aproape fizic. Atunci am auzit pentru prima dată numele „Sakar”.

Pe atunci era doar o idee. Una dintre multe altele. Vorbeam despre o vale misterioasă în care s-au păstrat sute de dolmene, sanctuare străvechi și urme ale unor culturi vechi de milenii. Apoi călătoria s-a încheiat și fiecare s-a întors la ale sale. Serghei a rămas în Bulgaria. Eu — în Moldova. A trecut un an. În tot acest timp ne-am văzut o singură dată, de sărbătorile de Anul Nou. În schimb, ne-am sunat periodic, discutând despre muncă, proiecte noi, viață și planuri mai vechi.

Și într-o seară, în timpul uneia dintre aceste conversații, mi-am amintit aproape întâmplător de Sakar.

— Ascultă, ce s-a mai întâmplat cu ideea noastră despre vale?

Răspunsul a venit aproape imediat:

— Peste două zile plec în Bulgaria. Dacă ești gata, mergem.

Mi-a luat doar o zi să mă pregătesc. Și iată-ne acum, exact la un an după acea discuție de la Beglik Taș, din nou pe drum. De parcă un cerc rămas deschis se închidea, în sfârșit. Luna urca tot mai sus, muzica continua să curgă liniștit, drumul se întindea înainte, iar odată cu el și gândurile plecau tot mai departe. Spre locurile unde ne așteptau România și Bulgaria. Spre ținuturile de dincolo de mare, unde începeau vechile sanctuare. Spre valea Munților Sakar, ascunsă printre păduri de pini și coline de cuarț.

Încă nu știam ce ne așteaptă înainte. Nu știam despre dolmene, despre Paleokastro, despre Gluhite Kamăni, despre întâlnirile care aveau să schimbe direcția multor gânduri, despre apusul care avea să devină punctul final al călătoriei și despre cele șapte sensuri care aveau să se dezvăluie treptat printre pietrele străvechi. Noi doar mergeam înainte, în întâmpinarea nopții.

Iar undeva, adânc în interior, răsunau necontenit cuvintele:

Cine iubește — este iubit.

Cine a luminat — este sfânt.

Fie ca o stea să te călăuzească

Pe drumul către o grădină minunată.

Autor: Валерий Катрук