MOLDOVENII.MD

Energia verde și bunul-simț: unde se află granița dintre ecologie și autoamăgirea ecologică?

În ultimii ani, energia solară și cea eoliană au devenit simboluri ale tranziției ecologice. În întreaga lume, guvernele, companiile și organizațiile internaționale investesc miliarde în dezvoltarea surselor regenerabile de energie. Tot mai des, panourile fotovoltaice și turbinele eoliene sînt prezentate drept imaginea viitorului capabil să înlocuiască combustibilii fosili și să reducă presiunea asupra climei.

Pe măsură ce aceste tehnologii se dezvoltă, apar însă și întrebări noi.

Poate fi considerată ecologică orice centrală solară doar pentru că produce energie fără emisii directe de dioxid de carbon?

Înseamnă lupta împotriva schimbărilor climatice automat și protecția naturii?

Și poate o tehnologie creată pentru a rezolva o problemă de mediu să genereze, în anumite condiții, alte probleme ecologice?

În jurul acestor întrebări se desfășoară astăzi una dintre cele mai interesante dezbateri ecologice la nivel mondial.

Tot mai frecvent apar controverse legate de marile parcuri fotovoltaice care ocupă sute sau chiar mii de hectare. În diferite țări, numeroși specialiști critică proiectele amplasate pe terenuri agricole fertile, în stepe, pajiști, zone umede sau alte peisaje naturale valoroase.

Esența disputei este paradoxală.

O tehnologie creată pentru protejarea mediului începe uneori să intre în conflict cu alte valori ecologice.

Unii experți consideră că criza climatică impune o extindere cît mai rapidă a energiei regenerabile.

Alții atrag atenția că protejarea climei nu poate avea loc prin degradarea solurilor, a ecosistemelor și a biodiversității.

Astfel apare o întrebare care aproape că nu exista acum cîteva decenii.

Ce înseamnă cu adevărat o soluție ecologică?

Prezența unui panou solar nu garantează automat caracterul ecologic al unei investiții.

Caracterul ecologic este determinat de bilanțul final dintre beneficii și costuri.

Dacă o tehnologie reduce emisiile de carbon, dar în același timp afectează terenurile fertile, distruge habitate naturale sau degradează peisajul, atunci evaluarea trebuie să fie mult mai complexă.

Situații similare au existat și în trecut.

În secolul al XIX-lea, dezvoltarea căilor ferate a stimulat puternic economia, dar a modificat peisaje naturale întinse.

În secolul al XX-lea, hidrocentralele au devenit simbolul progresului energetic, însă multe dintre ele au afectat ecosistemele fluviale, migrația peștilor și au dus la inundarea unor suprafețe vaste.

Chiar și utilizarea îngrășămintelor minerale, care a permis creșterea spectaculoasă a producției agricole, a generat ulterior probleme de poluare și degradare a solurilor.

Istoria arată că aproape orice tehnologie produce simultan beneficii și riscuri.

Din acest motiv, societățile mature nu evaluează doar promisiunile și tendințele momentului, ci consecințele reale pe termen lung.

Această abordare începe să se contureze și în jurul energiei solare.

Tot mai mulți specialiști consideră că întrebarea principală nu mai este dacă panourile fotovoltaice sînt necesare.

Întrebarea este unde trebuie amplasate.

De aceea, la nivel internațional se dezvoltă tot mai mult principiul „tehnologia potrivită în locul potrivit”.

Cele mai puțin controversate sînt instalațiile amplasate pe acoperișurile clădirilor rezidențiale, industriale, comerciale și publice.

Tot mai populare devin și parcările acoperite cu panouri fotovoltaice.

Aceste soluții nu necesită ocuparea unor noi suprafețe naturale sau agricole.

În schimb, cele mai aprinse dezbateri apar în jurul marilor parcuri fotovoltaice construite pe terenuri agricole sau în zone naturale.

Tocmai aici a apărut un concept nou care încearcă să împace energia și agricultura.

Este vorba despre agrivoltaică.

În acest sistem, panourile sînt montate pe structuri ridicate, de regulă între doi și cinci metri deasupra solului.

Sub ele continuă cultivarea plantelor sau pășunatul animalelor.

Astfel, aceeași suprafață produce simultan energie și hrană.

Proiecte de acest tip funcționează deja în Franța, Germania, Japonia, Statele Unite și în alte țări.

Ele demonstrează că dezvoltarea tehnologică nu trebuie să însemne alegerea între economie și natură.

Uneori este posibilă găsirea unor soluții care le combină.

Pentru ecology.md, această dezbatere este deosebit de importantă deoarece atinge o întrebare fundamentală a ecologiei contemporane.

Care este adevăratul scop al politicilor de mediu?

Dacă obiectivul este exclusiv reducerea emisiilor de carbon, atunci este suficient să calculăm tonele de CO₂ economisite.

Dar dacă obiectivul este reziliența întregului sistem de relații dintre om și natură, atunci trebuie luate în calcul mult mai multe aspecte.

Starea solurilor.

Securitatea alimentară.

Resursele de apă.

Biodiversitatea.

Sănătatea ecosistemelor.

Rezistența comunităților locale.

Utilizarea rațională a teritoriului.

Din acest motiv se vorbește tot mai des despre evaluarea bilanțului ecologic complet.

O tehnologie poate fi numită verde doar atunci cînd beneficiul său total depășește efectele negative pe care le produce.

În caz contrar, există riscul apariției unui fenomen pe care unii cercetători îl numesc „autoamăgire verde” — situația în care societatea se consideră ecologică, fără să observe noile probleme generate de propriile decizii.

Pentru Republica Moldova, această discuție devine tot mai relevantă.

Țara are nevoie simultan de independență energetică, conservarea terenurilor fertile, protejarea biodiversității și adaptarea la schimbările climatice.

Aceste obiective nu pot fi analizate separat.

Poate tocmai de aceea criteriile viitoare ale ecologiei nu vor fi stabilite de sloganuri politice și nici de profitul pe termen scurt.

Ele vor fi stabilite de bunul-simț.

Acel bun-simț care permite evaluarea întregului lanț de consecințe și nu doar a unei singure tehnologii.

În cele din urmă, scopul tehnologiilor ecologice nu este înlocuirea unei forme de presiune asupra naturii cu alta.

Scopul lor este să contribuie la un echilibru mai bun între nevoile oamenilor și capacitatea ecosistemelor de a susține viața.

Iar acest echilibru va deveni, probabil, unul dintre principalele criterii ale maturității ecologice în secolul XXI.