Epoca filosofilor. De ce rețelele neuronale readuc omenirea la cele mai vechi întrebări

Încă foarte recent părea că omul principal al secolului XXI va fi programatorul. Nu politicianul, nu filosoful, nu scriitorul, nu profesorul, ci anume programatorul — cel care scrie cod, creează sisteme digitale, stăpânește limbajul mașinilor și deschide omenirii ușile către o nouă realitate. Într-un anumit sens, chiar așa s-a și întâmplat. A doua jumătate a secolului XX și primele decenii ale secolului XXI au devenit într-adevăr timpul inginerilor, dezvoltatorilor, arhitecților platformelor digitale și creatorilor infrastructurii informaționale globale. Ei au construit lumea în care trăim astăzi: motoare de căutare, rețele sociale, smartphone-uri, stocări în cloud, algoritmi de recomandare, finanțe digitale, sisteme fără pilot și, în cele din urmă, rețele neuronale.

Dar acum are loc o schimbare neașteptată. Sub ochii noștri, centrul de greutate al epocii tehnologice începe să se deplaseze. Întrebarea principală nu mai este doar cum să scrii codul, ci ce fel de imagine asupra lumii trebuie să deservească acest cod. Nu doar cum să faci sistemul să funcționeze, ci ce anume trebuie el să considere adevăr, bine, eroare, amenințare, libertate, om, responsabilitate și frumusețe. Și aici se constată, pe neașteptate, că cea mai avansată tehnologie a secolului XXI readuce omenirea la cele mai vechi întrebări ale filosofiei.

Aceasta nu înseamnă că programatorii au devenit inutili. O asemenea concluzie ar fi grosolană și greșită. Nici electricienii nu au devenit inutili după ce electricitatea a devenit parte a vieții cotidiene. Dimpotrivă, fără ei este imposibilă însăși infrastructura lumii moderne. Dar odinioară electricianul era perceput aproape ca un nou Prometeu: omul care aducea lumină în case și orașe. Astăzi el rămâne un specialist extrem de important, dar nu el mai definește sensul dezvoltării civilizaționale. El asigură funcționarea rețelelor, serverelor, clădirilor, producției. El menține sistemul fără de care totul s-ar opri, dar nu el răspunde la întrebarea de ce există acest sistem.

Un proces asemănător începe să se producă și cu programatorul. În epoca programării clasice, el era principalul creator al realității digitale. Însă, odată cu dezvoltarea rețelelor neuronale, rolul său se schimbă treptat. El rămâne necesar. El construiește infrastructura, optimizează calculele, creează arhitecturi, implementează modele, asigură securitatea, viteza, scalabilitatea și stabilitatea sistemelor. Dar tot mai des întrebarea principală nu mai este codul în sine, ci arhitectura de sens: ce date sunt folosite, ce limite sunt stabilite, ce principii de comportament sunt integrate, ce răspunsuri sunt considerate admisibile, ce valori trebuie protejate.

Și aici revine în scenă figura care mult timp părea aproape inutilă în lumea practică a tehnologiilor — filosoful.

Filosoful era perceput, până nu demult, de mulți ca reprezentant al unei vechi culturi umaniste: un om care vorbește despre lucruri prea generale, pune întrebări stranii, discută despre concepte și nu produce nimic „util” în sens economic direct. În lumea startupurilor, a capitalului de risc, a aplicațiilor rapide, a algoritmilor publicitari și a indicatorilor de piață, el părea aproape o figură de muzeu. Dar rețelele neuronale au schimbat neașteptat însăși situația. În momentul în care mașina a învățat nu doar să calculeze, ci să vorbească cu omul, să-l ajute să ia decizii, să explice lumea, să scrie texte, să analizeze evenimente, să însoțească educația, medicina, politica și securitatea, s-a constatat că fără filosofie dezvoltarea ulterioară a unei asemenea tehnologii devine periculoasă și aproape imposibilă.

Rețelele neuronale moderne, numite adesea în limbajul curent „inteligență artificială”, nu sunt, în sens strict, o rațiune independentă. Ele nu sunt o nouă specie biologică, nu sunt personalități și nu sunt conștiințe autonome. Mai degrabă, „inteligența artificială” este în acest caz o denumire poetică, convențională, a unor sisteme neuronale complexe. Așa cum cuvântul „Biblie” înseamnă literalmente „carte”, deși în spatele acestui cuvânt se află un strat spiritual și cultural uriaș, tot așa expresia „inteligență artificială” a devenit numele unei întregi epoci, deși tehnic vorbim în primul rând despre rețele neuronale antrenate pe mase uriașe de texte, imagini, sunete, date, modele de comportament și urme culturale omenești.

O rețea neuronală nu apare din vid. Ea absoarbe lumea omului. Ea se antrenează pe ceea ce oamenii au scris, spus, desenat, codificat, măsurat, descris, interzis, permis, păstrat și uitat. De aceea, ea poartă inevitabil în sine nu doar cunoștințe, ci și contradicțiile civilizației umane. În ea sunt prezente descoperiri științifice și rătăciri, cultură înaltă și stereotipuri de masă, umanism și agresivitate, înțelepciune și propagandă, logică și haos. Iar dacă un astfel de sistem este pur și simplu lansat în lume fără o temelie profundă de sens, el nu va fi atât o nouă rațiune, cât o oglindă a propriului nostru haos neînțeles.

Anume de aceea astăzi ies în prim-plan noțiuni care până nu demult păreau strict academice: ontologie, gnoseologie, logică, etică și estetică. Acestea nu sunt podoabe ale limbajului filosofic, ci cele cinci niveluri fundamentale ale viziunii asupra lumii.

Ontologia răspunde la întrebarea: ce există cu adevărat? Ce este omul? Ce este conștiința? Ce este viața? Ce este societatea? Ce este natura? Ce este dreptul? Ce este realitatea? Pentru o rețea neuronală, aceasta nu mai este o abstracție. Dacă sistemul trebuie să ajute medicul, profesorul, juristul, inginerul, militarul, jurnalistul sau administratorul public, el trebuie să aibă cel puțin o imagine, stabilită de om, asupra entităților cu care lucrează. Altfel, va confunda esențialul cu secundarul, viul cu mecanicul, faptul cu interpretarea, omul cu funcția.

Gnoseologia răspunde la întrebarea: cum apare cunoașterea și cum deosebim adevărul de eroare? Pentru epoca rețelelor neuronale, aceasta este una dintre întrebările centrale. Sistemul trebuie să lucreze cu surse, să evalueze credibilitatea, să distingă ceea ce este demonstrat de ceea ce este presupus, să vadă manipularea, să recunoască falsa cauzalitate, să separe faptul de opinie. Într-o lume în care volumul informației depășește capacitatea omului de a verifica totul singur, întrebarea cunoașterii devine o întrebare de supraviețuire.

Logica răspunde la întrebarea: cum trebuie să gândim corect? Cum se construiește un raționament? Ce concluzii decurg din ce premise? Unde este contradicția, unde este substituirea noțiunilor, unde este falsa analogie, unde este presiunea emoțională în locul argumentului? Rețelele neuronale pot genera un text convingător, dar convingerea nu este egală cu adevărul. De aceea, logica devine nu o disciplină școlară, ci un sistem intern de securitate a gândirii.

Etica răspunde la întrebarea: ce trebuie considerat acțiune corectă? Poate fi provocat rău unui om pentru a salva mulți? Poate fi limitată libertatea în numele securității? Poate fi ascunsă informația pentru a preveni panica? Unde se termină grija și începe controlul? Ce este mai important — eficiența sau demnitatea omului? Tocmai în jurul acestor întrebări se construiește astăzi un întreg domeniu legat de siguranța și alinierea comportamentului rețelelor neuronale la valorile umane.

Estetica răspunde la întrebarea: ce sunt armonia, forma, măsura, frumusețea și expresivitatea? La prima vedere, aceasta poate părea secundar. Dar nu este așa. Rețeaua neuronală comunică cu omul prin limbaj, imagine, stil, intonație. Ea poate vorbi brutal sau delicat, sec sau inspirat, manipulator sau onest, haotic sau armonios. Estetica nu este doar artă. Este modul în care sensul este prezent în formă. Prin urmare, și ea devine parte a noii realități tehnologice.

Toate aceste cinci domenii împreună formează viziunea asupra lumii. Viziunea asupra lumii nu este un set de lozinci și nici un program politic. Este harta profundă a realității prin care omul sau sistemul înțelege lumea. Ce există? Cum poate fi cunoscut? Cum trebuie gândit corect? Cum trebuie acționat? Și în ce formă trebuie exprimat sensul? De aceea, întrebarea viziunii asupra lumii devine întrebarea principală a epocii rețelelor neuronale.

Iar acest lucru a fost deja înțeles de liderii celor mai mari companii tehnologice.

Este grăitoare istoria Palantir și a cofondatorului său, Alex Karp. Palantir nu a început ca o companie obișnuită din Silicon Valley, care creează încă o aplicație comodă pentru divertisment, cumpărături sau publicitate. De la bun început, compania a lucrat la intersecția dintre date, stat, servicii de informații, securitate, decizii militare și mari sisteme analitice. Aceasta nu a fost doar o companie tehnologică, ci o structură care lucrează cu întrebări legate de putere, control, război, informație și suveranitate de stat.

Nici Alex Karp nu este imaginea tipică a unui „simplu programator”. Biografia sa intelectuală este legată de drept, teoria socială și tradiția filosofică. Tocmai de aceea cartea sa „Republica tehnologică” a provocat un asemenea ecou. În ea nu este vorba despre cum se scrie cod, ci despre ce datorie are Silicon Valley față de țara în care a apărut și despre felul în care tehnologiile trebuie legate de stat, apărare, forță națională și superioritate civilizațională.

Acesta este un simptom foarte important al epocii. Unul dintre cei mai vizibili reprezentanți ai lumii tehnologiilor înalte nu mai vorbește în limbajul startupului, ci în limbajul filosofiei politice. El discută despre republică, datorie, forță, securitate, cultură, slăbiciunea Occidentului, rolul elitei inginerești și viitorul războiului. Manifestul său este perceput de mulți ca un apel la întoarcerea clasei tehnologice în sfera puterii de stat. Dar, în același timp, el provoacă îngrijorare, deoarece în aceste reflecții reapare tema periculoasă a superiorității: unele culturi, civilizații și sisteme ar crea mai mult, altele mai puțin, iar altele ar putea fi percepute drept obstacol sau amenințare.

Aici apare nervul întregii discuții. În secolul XX, ideea superiorității a dus deja omenirea la catastrofe. Atunci ea era construită în jurul națiunii, rasei, imperiului, clasei, excepționalismului ideologic. Astăzi ea poate reveni într-o altă formă — nu ca biologie nazistă și nu ca veche ideologie imperială, ci ca ierarhie tehnologică. Nu „suntem mai sus pentru că avem alt sânge”, ci „suntem mai sus pentru că avem rețele neuronale mai bune, mai multe date, infrastructură de calcul mai puternică, sisteme de control mai precise, algoritmi militari mai eficienți și acces mai profund la comportamentul maselor”.

Acesta este posibilul contur al unui nou tehnofascism. El poate să nu semene cu formele secolului XX. Poate avea alte simboluri, alt limbaj, alte costume, alte platforme. Preoții săi pot deveni nu ideologii de partid, ci proprietarii sistemelor cloud, arhitecții rețelelor neuronale, stăpânii datelor, creatorii platformelor militare și cei care vor decide că anume lor le aparține dreptul de a defini viitorul omenirii. Într-o asemenea lume, „zeii tehnopreoției” pot vorbi nu despre sânge și pământ, ci despre eficiență, securitate, optimizare, superioritate și inevitabilitate.

Nu mai puțin grăitor este exemplul lui Eric Schmidt, fostul conducător al Google. Împreună cu Henry Kissinger și Craig Mundie, el a scris cartea „Genesis: Artificial Intelligence, Hope, and the Human Spirit”. Chiar titlul vorbește despre amploarea schimbării. Nu este o carte despre programare, nu este un manual de lucru cu algoritmi și nu este un raport tehnic despre viitorul calculului. Este o reflecție despre speranță, spiritul uman, autonomie, politică, securitate, știință, natura deciziilor și limitele înțelegerii umane. Când fostul conducător al uneia dintre cele mai importante companii tehnologice ale lumii scrie nu despre eficiența motorului de căutare, ci despre sufletul omenirii, aceasta înseamnă că însăși elita tehnologică a ajuns la nivelul filosofic al întrebărilor.

Peter Thiel, un alt participant-cheie al acestui mediu, vorbește de mult timp nu doar ca investitor sau antreprenor. Interesul său pentru René Girard, pentru teoria mimetică, pentru gândirea politică creștină, pentru imaginea Antihristului, pentru natura puterii, imitației, violenței și sfârșitului istoriei arată aceeași schimbare. Oamenii care au creat sau finanțat cele mai importante structuri tehnologice ale secolului XXI vorbesc tot mai des în limbajul filosofiei, teologiei, antropologiei și escatologiei. Ei nu mai construiesc pur și simplu platforme. Ei încearcă să explice cum trebuie să fie lumea în care aceste platforme vor guverna.

Și aici este important să nu cădem într-o acuzație primitivă, de parcă foștii IT-iști pur și simplu „s-au reorientat” spre filosofie. Realitatea este mai profundă. Tehnologia însăși i-a obligat să ajungă la filosofie. Atât timp cât sistemele digitale deserveau publicitatea, comerțul, comunicarea și divertismentul, se putea pretinde că filosofia nu este necesară. Dar când rețelele neuronale au început să revendice participarea la educație, medicină, drept, război, guvernare, cultură și viața personală a omului, s-a dovedit că fără filosofie nu pot fi definite limitele admisibilului.

Nu poți crea o rețea neuronală pentru om fără să răspunzi la întrebarea ce este omul. Nu poți crea un sistem de securitate fără să răspunzi la întrebarea ce este pericolul. Nu poți crea un sistem de decizie echitabilă fără să răspunzi la întrebarea ce este dreptatea. Nu poți crea un sistem educațional fără să răspunzi la întrebarea ce este cunoașterea. Nu poți crea un sistem militar fără să răspunzi la întrebarea ce sunt responsabilitatea, vina și violența admisibilă.

De aceea, filosofia revine nu ca ornament, ci ca fundament.

În acest sens, intrăm cu adevărat în epoca filosofilor. Dar aceasta nu este neapărat o veste bună în sine. Pentru că întrebarea principală sună astfel: cine anume va deveni filosoful viitoarelor rețele neuronale? Cine le va defini ontologia, înțelegerea adevărului, logica, etica, limbajul estetic? Universitățile? Statele? Corporațiile? Structurile militare? Laboratoarele private? Consiliile închise? Proprietarii datelor? Investitorii? Are omenirea dreptul să știe ce imagine asupra lumii este integrată în sistemele care devin treptat intermediari între om și realitate?

Înainte, viziunea asupra lumii se forma lent: prin religie, tradiție, familie, școală, literatură, filosofie, artă, instituții politice. Acum ea poate fi împachetată într-o interfață. Omul deschide o aplicație, pune o întrebare și primește nu doar informație, ci o imagine structurată asupra lumii. Sistemul îi explică ce este important, ce este secundar, ce este moral, ce este periculos, ce este ridicol, ce este frumos, ce este depășit, ce este progresist, ce este admisibil și ce nu. La exterior, aceasta arată ca un serviciu comod. În esență, poate deveni una dintre cele mai puternice forme de influență asupra conștiinței din istorie.

De aceea, întrebarea rețelelor neuronale nu este doar o întrebare tehnologică. Este o întrebare de cultură, educație, ecologie a conștiinței și securitate a viitorului uman.

Pentru ecology.md, această temă este deosebit de importantă, deoarece ecologia nu înseamnă doar păduri, râuri, soluri și aer. Înseamnă și ecologia gândirii. Dacă se poluează un râu, mor peștii. Dacă se poluează solul, dispare fertilitatea. Dacă se poluează aerul, oamenii se îmbolnăvesc. Dar dacă se poluează viziunea asupra lumii, societatea își pierde capacitatea de a deosebi viul de mort, binele de profit, dezvoltarea de exploatare, forța de violență, progresul tehnologic de înrobire.

Rețelele neuronale pot deveni un mare instrument de ajutor pentru om. Ele pot accelera știința, medicina, educația, monitorizarea ecologică, traducerea cunoașterii, protecția naturii, modelarea proceselor climatice, lupta împotriva birocrației și accesul la cultură. Dar ele pot deveni și instrumente ale administrării totale, manipulării, superiorității militare, dependenței intelectuale și unei noi împărțiri de castă a omenirii.

De aceea, disputa despre viitorul rețelelor neuronale nu este o dispută despre mașini, ci despre om.

Vechea epocă întreba: cine stăpânește pământul? Apoi: cine stăpânește fabricile? Apoi: cine stăpânește petrolul? Apoi: cine stăpânește informația? Noua epocă întreabă și mai dur: cine stăpânește imaginea asupra lumii?

Pentru că acela care definește imaginea asupra lumii a rețelelor neuronale obține influență nu doar asupra răspunsurilor mașinilor, ci și asupra gândirii oamenilor care vor folosi aceste răspunsuri.

Iată de ce revenirea filosofiei în centrul epocii tehnologice este simultan o speranță și o amenințare. O speranță — pentru că omenirea este obligată, în sfârșit, să vorbească din nou serios despre sens, bine, adevăr, frumusețe, responsabilitate și demnitate. O amenințare — pentru că aceste discuții pot fi privatizate de o nouă elită, care va decide că anume ea are dreptul să devină preoțimea viitorului digital.

Dar filosofia nu trebuie să aparțină doar tehnocraților. Ea nu trebuie să fie limbajul închis al corporațiilor, laboratoarelor militare sau cluburilor intelectuale ale miliardarilor. Dacă rețelele neuronale devin parte a mediului comun al omului, atunci și discuția despre viziunea lor asupra lumii trebuie să fie publică. La ea trebuie să participe oameni de știință, filosofi, pedagogi, ecologi, ingineri, juriști, gânditori religioși, artiști, părinți, comunități civice și utilizatorii înșiși. Pentru că nu este vorba despre un produs privat, ci despre un nou mediu de viață al omului.

Ne-am obișnuit să credem că viitorul este creat de tehnologii. Dar, poate, aceasta este doar jumătate de adevăr. Tehnologiile creează posibilități. Direcția le este dată de viziunea asupra lumii.

Și dacă secolul XXI devine într-adevăr epoca rețelelor neuronale, întrebarea principală nu va mai fi cine are mai multă putere de calcul. Și nici măcar cine va crea primul cel mai puternic model.

Întrebarea principală va fi alta:

ce filosofie va fi integrată în mașinile care vor începe să-l ajute pe om să înțeleagă lumea?

Iar de răspunsul la această întrebare depinde nu doar viitorul tehnologiilor. De el depinde viitorul omului însuși.

Autor: Валерий Катрук