Fenomen natural – pietre în mişcare

Valea morţii Death Valley, Parcul Naţional din Statele Unite ale Americii, este situată în estul statului California, în apropierea hotarului cu Nevada, și este cel mai jos loc (cu 86 de metri sub nivelul mării) în emisfera de Vest și cel mai cald loc de pe Pământ. Până la vale sunt aproximativ trei ore cu mașina de la Los Angeles. În partea de sud a văii Death Valley este situat un platou neted de lut - fundul unui lac uscat Racetrack Playa care se numește Valea pietrelor în mișcare (Racetrack Playa). Iar fenomenul natural întâlnit în această zonă se numeşte pietrele auto-mişcătoare.

Ceva ciudat se întâmplă în Death Valley. Bolovanii uriaşi se târăsc pe fundul lacului uscat. De ei nu se atinge nimeni, însă ei se târăsc şi se târăsc. Nimeni nu a văzut cum ei se mişca. Și totuși, ei se târăsc persistent, parcă ar fi fost vii, uneori rostogolindu-se dintr-o parte în alta, lăsând un traseu care se întinde pe zeci de metri.

Fundul de lut al lacului Reystrek Playa aproape tot timpul este uscat, pe el nimic nu creşte. Acesta este acoperit cu un desen aproape uniform de fisuri formând celule hexagonale neregulate. Dar acolo există încă ceva mult mai interesant.

Pe fundul lacului sunt presărate pietre – blocuri mari de o masă până la treizeci kg. Dar, de fapt, ele nu stau acolo nemişcat: uneori ele se mișcă de sine stătător, lăsând în urmă pe pământ brazdele superficiale (nu mai mult de câțiva centimetri), dar foarte lungi (până la câteva zeci de metri). Cu toate acestea, mișcarea pietrelor nu au fost observată şi filmată de nimeni. Dar, fără îndoială, pietrele se mută, - brazdele sunt trase de la aproape fiecare dintre ele.

Aceasta nu este opera oamenilor sau membrelor altor animale. Nimeni nu a fost surprins într-un astfel de divertisment ciudat, pentru că nimeni nu are nevoie de aceste fragmente - nici oamenii, nici animalele. Un timp a fost doar o presupunere logică că pietrele sunt obligate să se târască de forţele supranaturale

La începutul secolului XX au apărut din nicăieri oamenii de știință care au spus că cauza mișcării misterioase constă în unele câmpuri magnetice. Această versiune nu are nimic comun cu realitatea și într-adevăr nu explică nimic corect.

Primele lucrări ştiinţifice care descriu traiectoriile pietrelor au apărut în anii 1940-1950. Însă ele nu au contribuit la cunoaşterea naturii mișcării: tot ce puteau face cercetătorii – de a inventa o mulțime de noi ipoteze, unele dintre ele au fost foarte complicate.

În orice caz, oamenii de ştiinţă au declarat aproape în unanimitate că acest fenomen ciudat este asociat cu furtunile de ploaie care se întâmplă uneori în Death Valley, inundațiile şi consecinţele care le urmează. Majoritatea teoriilor despre mișcarea pietrelor (cum numai acestea nu au fost numite: pietrele călătoare, târâtoare, plutitoare, mișcătoare, lunecoase, dansatoare) au avut anumite puncte comune.

De exemplu, cercetătorii au fost capabili sa identifice o serie de factori care contribuie la mişcarea rocilor. Primul factor - fundamentul alunecos sub piatră, cu alte cuvinte, noroiul. În sprijinul acestui argument sugerează, cel puțin, conturul urmei. Traseele lăsate de pietre au o formă clară, cu margini netede, ceea ce înseamnă că la început solul a fost moale, iar apoi s-a întărit.

Dar bază lunecoasă este doar o condiţie a mobilităţii. Un factor important din cauza căruia se începe mișcarea este vântul care împinge pietrele situate pe lutul lipicios. Cu toate acestea, gândul despre vânt nu a fost susţinut de toată lumea. De exemplu, geologul George M. Stanley de la Universitatea din Michigan nu crede nici un pic în ea, justificând opinia prin faptul că pietrele sunt prea grele ca masele de aer să fi fost capabile să le deplaseze. A fost avansată ideea că vântul a împins nu numai pietre, dar şi bucăți de gheață ce acoperă bolovanii, care au jucat rolul de un fel de vele, crescând zona de contact cu atmosfera.

În același timp, s-a presupus că gheața facilitează alunecarea în noroi. În plus, au existat opinii că asupra mutării pietrelor ar putea avea un impact cutremur. Însă această presupunere a fost repede respinsă, deoarece activitatea seismică din zonă este extrem de rară, în plus, ea este foarte slabă pentru a demonstra un astfel de efect.

Au trecut mulți ani, când după o plimbare prin Valea Morţii Paula Messina, profesor de la Universitatea din San José, în 1993 s-a interesat teribil de pietre, pe care ea a preferat să numească dansatoare. Profesorul a început să studieze toate fenomenele atmosferice și geologice în partea de jos a Reystrek Playa. Și în sfârşit a scris o teză ştiinţifică.

Cercetătorii anteriori nu au putut ajunge la concluzii pe care ea le-a făcut în lucrarea sa, deoarece Paula a folosit sistemul GPS, urmărind poziția pietrelor cu o precizie de câțiva centimetri.

Ea a constatat că, în general, pietrele nu se mișcă în paralel. În conformitate cu concluzia sa, gheața nu are nimic comun cu acest fenomen. Studiind schimbarea coordonatelor la 162 de bolovani, ea a înţeles că nici mărimea, nici forma bolovanilor nu afectează alunecarea lor. În schimb ea a clarificat că mișcarea în mare măsură depinde de locaţia pietrelor în Playa Reystrek. Conform modelului creat de cercetător, vântul deasupra lacului se comportă într-un mod foarte complicat. După furtună, el este împărțit în două fluxuri, din cauza geometriei specifice a munților din jurul Reystrek Playa.

Din acest motiv pietrele, localizate la diferite marginile lacului, se mişcă în diverse direcții, practic perpendiculare. Iar în centrul vânturile se confruntă şi se răsucesc în mini-tornado, impunând pietrele de asemenea să se învârtească. Este interesant faptul că în procesul de mişcare pietrele se mută în mod semnificativ, nimerind sub acțiunea unuia sau altuia vânt, sau în general, intrând în vârtejul din centru.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că profesorul Messina explorează locaţia pietrelor aproape în fiecare an, ea totuşi nu poate răspunde la o serie de întrebări dificile.

De ce unele pietre se mișcă, în timp ce altele stau pe loc? Oare acest lucru se datorează faptului că după retragerea apelor unele locuri sunt mai uscate decât altele? De ce pietrele sunt împrăștiate prin tot fundul lacului, când din cauza vânturilor regulate, îndreptate aproape întotdeauna în aceeași direcţie, cea mai mare parte de blocuri ar trebuie să fie la una dintre marginile lacului?

Oare acest lucru se datorează faptului că pietrele într-un fel se întorc înapoi sau pur și simplu oamenii le iau pentru un motiv oarecare?