MOLDOVENII.MD

Fereastra Overton în agricultură: de ce principala tensiune nu mai este între chimie și agricultură organică

Pe paginile uneia dintre cele mai mari comunități internaționale care reunesc practicieni și susținători ai diferitelor abordări ale agriculturii regenerative s-a desfășurat, în ultimele zile, o discuție profesională deosebit de interesantă. La prima vedere, subiectul părea unul strict practic: utilizarea unor doze reduse de îngrășăminte cu azot (N), rolul sulfului (S) în nutriția plantelor, folosirea microorganismelor, a surselor de carbon organic și a culturilor de acoperire. Totuși, foarte repede conversația a depășit cu mult limitele unor simple practici agronomice.

Conform unei logici asemănătoare conceptului de „Fereastră Overton”, dezbaterea publică din agricultură s-a deplasat treptat într-un nou spațiu conceptual. Dacă până nu demult principalul subiect de dispută era opoziția dintre agricultura chimică tradițională și agricultura organică, astăzi cele mai importante divergențe apar chiar în interiorul comunității celor care lucrează la refacerea fertilității solului și la identificarea unor alternative la modelul agricol dominant.

Pentru un observator din afara domeniului, aceasta poate părea o discuție obișnuită între agronomi. În realitate însă, asistăm la un proces mult mai interesant. Agricultura regenerativă a ajuns într-o etapă de dezvoltare în care principalele sale dezbateri nu mai au loc cu opozanți externi, ci în interiorul propriei mișcări. Cu alte cuvinte, întrebarea s-a mutat de la „Este necesară o alternativă la agricultura bazată pe chimizare?” la „Cum ar trebui să arate această alternativă?”.

În jurul acestei întrebări s-a desfășurat și dialogul analizat aici.

De la reducerea chimiei la biologizare

Autorul publicației inițiale a împărtășit experiența unei ferme care obține rezultate remarcabile în ceea ce privește productivitatea. Potrivit acestuia, performanțele ridicate sunt obținute printr-un sistem bazat pe doze reduse de azot (N) (a nu se confunda cu azotul molecular din atmosferă – N₂), combinate cu sulf (S), surse de carbon organic, microorganisme și culturi de acoperire.

Printre ideile principale s-au numărat următoarele:

Dozele mari de azot (N) nu sunt necesare. Azotul (N) funcționează mai eficient în combinație cu adaosuri de carbon, precum acizii humici și fulvici, leonardita, hidrolizatele și melasa. Microorganismele și extractele de compost își demonstrează efectele cel mai vizibil pe solurile degradate. Culturile de acoperire pot furniza plantelor elemente nutritive accesibile după cosire și încorporare în sol.

În esență, este vorba despre o direcție de biologizare a agriculturii destul de răspândită în prezent, în care utilizarea îngrășămintelor minerale este păstrată, dar redusă semnificativ și completată cu instrumente biologice. Pentru mulți practicieni, această cale reprezintă cea mai realistă modalitate de tranziție de la agricultura intensivă bazată pe chimizare către agroecosisteme mai durabile.

Totuși, nu toți participanții la discuție au fost de acord cu această abordare.

Serghei Salabaș: problema nu este cantitatea de îngrășăminte, ci însăși logica utilizării lor

Unul dintre cei mai consecvenți critici ai acestei poziții a fost Serghei Salabaș, coordonatorul proiectului internațional „BioPole”.

Într-o serie de comentarii detaliate, el a propus o perspectivă fundamental diferită asupra situației.

În opinia sa, problema nu constă în cantitatea de azot (N), sulf (S) sau alte elemente aplicate în sol. Problema este mai profundă și ține de modelul de gândire care tratează solul ca pe un obiect ce poate fi controlat prin aplicarea unor substanțe chimice separate.

Serghei Salabaș propune ca solul să fie privit ca un sistem viu, bazat pe interacțiunea complexă dintre microorganisme, ciuperci, actinomicete, nematozi, râme, alte microorganisme, plante și procesele de acumulare a carbonului organic, în combinație cu procesele de mineralizare a materiei organice.

Pentru a ilustra această viziune, el oferă următoarea comparație:

„Imaginați-vă că solul este un pântec viu pentru dezvoltarea unei semințe. Ați introduce direct în pântec substanțe chimice dacă analizele unei femei însărcinate ar indica lipsa anumitor elemente? Ar fi mai rezonabil și mai sigur să compensați aceste deficiențe prin alimentație, adică prin microbiomul intestinal. Exact la fel funcționează și solurile vii.”

Potrivit lui Serghei Salabaș, aplicarea directă a elementelor chimice în sol poate perturba echilibrul microbiomului solului și poate împiedica formarea unui sistem stabil de nutriție naturală a plantelor.

Mai mult decât atât, el susține că soluțiile biotehnologice moderne permit deja renunțarea completă la utilizarea îngrășămintelor chimice aplicate în sol.

 „Nu mai există necesitatea utilizării îngrășămintelor chimice pentru sol. Există o metodă demonstrată care le poate înlocui complet, în proporție de 100%, și chiar cu o eficiență mai mare.”

În concepția sa, baza fertilității nu trebuie să fie un sistem de aplicare a elementelor nutritive, ci un sistem de menținere a simbiozei dintre sol, microorganisme și plante.

Două perspective asupra aceluiași sol

Interesant este faptul că ambele părți ale dezbaterii se consideră susținătoare ale agriculturii regenerative și ale unei agriculturi orientate ecologic.

Nimeni nu pledează pentru creșterea necontrolată a dozelor de îngrășăminte chimice. Nimeni nu neagă rolul microorganismelor. Nimeni nu pune la îndoială necesitatea refacerii fertilității solului.

Tocmai de aceea această dezbatere este atât de interesantă.

Nu mai este vorba despre opoziția clasică dintre agricultura chimică și cea organică. Asistăm la confruntarea a două moduri diferite de a înțelege procesul de refacere a solului.

Prima abordare presupune reducerea treptată a dependenței de îngrășămintele minerale prin combinarea realizărilor agrochimiei, biologiei, pedologiei și tehnologiilor regenerative moderne.

A doua abordare susține că însăși logica gestionării solului trebuie reconsiderată, iar atenția principală trebuie concentrată asupra refacerii proceselor biologice naturale și asupra construirii unei simbioze stabile între sol, microorganisme și plante.

O parte vorbește despre biologizarea agriculturii.

Cealaltă vorbește despre tranziția către o agricultură simbiotică.

O nouă etapă în dezvoltarea agriculturii regenerative

Care dintre aceste abordări se va dovedi cea mai viabilă pe termen lung va decide practica.

Totuși, deja acum putem formula o concluzie importantă.

Agricultura regenerativă intră într-o nouă etapă de dezvoltare. Întrebarea principală nu mai este: „Chimie sau agricultură organică?”.

Astăzi ea este formulată altfel:

Este posibil să refacem un sol viu continuând să îl gestionăm prin metode create pentru epoca agriculturii chimice?

În jurul răspunsului la această întrebare se formează astăzi noul centru al dezbaterii profesionale dintre cei care caută căi de refacere a fertilității solurilor și de construire a unor agroecosisteme durabile.

Și este posibil ca tocmai această discuție să influențeze într-o măsură considerabilă dezvoltarea agriculturii regenerative în următoarele decenii.