Goana permanentă a vieții epuizează
Am observat că oamenii din jurul meu (sau poate din lume, în general?) au început să obosească de goana permanentă a vieții.
Parcă nu demult din fiecare colț răsuna „filosofia succesului”. Cu vreo zece ani în urmă, fetele, ca și cum și-ar fi pierdut mințile, cumpărau genți la preț de vacă, iar bărbații luau credite pentru mașini scumpe, doar ca să nu rămână în urmă față de alți „câștigători”… Și, dacă nu pentru toți, atunci pentru mulți omul ajunsese să fie redus la suma lucrurilor pe care le cumpărase.
Existau chiar și astfel de flashmoburi — oamenii își adunau toate lucrurile într-un colț și scriau: „asta am agonisit până la 35 de ani”. Iar acum, foarte încet, cu greu, asemenea unor vlăstare verzi care străpung stratul gros de asfalt, încep să apară noi tendințe, iar eu, ca persoană sensibilă la ceea ce se întâmplă în jur, nu pot să nu le observ.
Oamenii au obosit. Au văzut destui dintre cei care au pus totul pe succes și au ajuns pe marginea drumului, adesea și cu datorii. Au fost martorii infarctelor și accidentelor vasculare cerebrale la oameni încă foarte tineri, care și-au transformat viața într-o luptă continuă.
Au observat cum urmașii nerecunoscători aruncă în grabă la gunoi covoare, cristaluri și faimoasa „bibliotecă iugoslavă”, după care bunica oftase toată viața. Cu ajutorul unor demascări simple de pe internet, au înțeles cum își creează bloggerii interioare luxoase. Oamenii au obosit de fluxul de informații, de strategiile agresive de marketing. De reclame, de coachi și „învățători ai vieții” care își strigă tare lozincile și își ademenesc adepții ca niște chemați de pe stradă. Ei vor pur și simplu să trăiască.
Poate au înțeles că există o limită dincolo de care eforturile de a învârti roata nu mai justifică rezultatul. Dincolo de care „succesul de succes” capătă gustul amar al îmbătrânirii premature, al muncii până la epuizare, al obezității și al hemoroizilor. O limită dincolo de care mult doritele beneficii materiale nu mai aduc bucurie, pentru că un om aflat într-o stare de stres permanent nu poate fi fericit.
Sau poate au înțeles că cea mai valoroasă, unică, ireversibilă și irecuperabilă resursă a zilelor noastre este timpul. El se scurge precum nisipul printre degete. Și dacă îți concentrezi prea mult timp privirea asupra a ceea ce nu ai, riști să nu mai apuci să folosești ceea ce ai.
Așa cum spune bunica mea, dacă din cauza muncii nu mai ai timp să observi ce culoare are cerul astăzi, atunci la naiba cu un asemenea loc de muncă…
Morena Morana
52