Ieri am petrecut ziua în rezervația Țîpova — în inima toamnei, acolo unde piatra păstrează răsuflarea veacurilor, iar aerul e plin de lumină și taină (+Video)
Rezervația, în această perioadă a anului, pare că arde din interior: culorile roșii, galbene și arămii ale frunzelor se aștern peste stâncile cenușii și sclipitoare, iar soarele umple defileul cu o lumină moale, aurie. Totul sună aici — ca un cântec tăcut al pământului, ca respirația timpului.
Mergeam pe potecile dintre stâncile abrupte, unde izvoarele curgeau în fire argintii, iar vântul cânta în frunziș ca pe coarde.
Uneori părea că cineva merge alături. Poate că erau djinii stâncilor — spiritele străvechi ale defileului, care trăiesc în piatră, în apă, în lumină. Ei pluteau deasupra prăpăstiilor, se strecurau pe povârnișuri, șoptind ușor în foșnetul frunzelor, în murmurul cascadei, în vibrația aerului.
Ne-am oprit lângă apă. Copiii râdeau, aruncau frunze în pârâu, iar lângă ei ardea focul. Flăcările se reflectau în stânci, iar fumul se ridica lin — de parcă însăși suflarea văzduhului se transforma în rugăciune.
Spre seară, lumina a devenit densă și arămie. Soarele atingea vârfurile, iar stâncile se aprindeau din interior. În acel moment, djinii au ieșit din ascunzișurile lor — nu au dispărut, ci dimpotrivă, s-au prins în dansul luminii și al vântului.
Ei dansau în reflexele apusului, în praful razelor de soare, în respirația văii. Tot spațiul s-a umplut de mișcare — ușoară, nevăzută, ca pulsul pământului.
Așa s-a încheiat ziua noastră la Țîpova — printre piatră, foc și spirite străvechi, acolo unde toamna își cântă melodia, iar lumea devine basm.
Autor: Валерий Катрук
58