MOLDOVENII.MD

Imaginea mamei și noul etalon

Imaginea mamei este prima imagine umană care apare în viața unui copil mic. Aflat în pântece, bebelușul simte starea mamei, îi aude și îi memorează vocea. Chipul ei începe să-l recunoască înaintea tuturor celorlalte fețe. Atingerea mâinilor ei o deosebește chiar și în somn. Remarcabilul medic rus Boris Zinovievici Drapkin a inventat chiar o metodă originală de tratare a copiilor, bazată pe faptul că vocea mamei acționează asupra copilului cu o forță cu care nu acționează nicio altă voce din lume! Dedicându-și întreaga viață psihiatriei copilului, Boris Zinovievici a ajuns, la apusul vieții, la concluzia că pentru un copil nu există un psihoterapeut mai bun decât mama. De aceea, el le învăța pe femei să insufle copilului liniște și încredere și, astfel, să activeze forțele de apărare ale organismului în lupta cu boala. Cum? Mama trebuia, în fiecare seară, să-i spună copilului adormit despre iubirea ei, iar treptat, la copii dispăreau fără medicamente bâlbâiala, ticurile și enurezisul, vorbirea revenea la normal, excitabilitatea scădea. Desigur, metoda avea subtilitățile ei, altfel nu ar fi fost nevoie de instruire specială. Însă ideea de bază este că doar vocea mamei naturale, și a nimănui altcuiva, avea un efect atât de uimitor asupra copilului. Nici tații, nici mamele adoptive (chiar dacă copilul fusese luat de la sân și nu știa că a fost adoptat!) nu reușeau să obțină un asemenea efect.

Copilul crește, iar imaginea mamei se îmbogățește cu detalii. Chiar înainte de a putea vorbi bine și, cu atât mai mult, de a-și exprima coerent gândurile, copilul știe uimitor de multe despre mama sa. Despre caracterul ei, gusturi, obiceiuri. El absoarbe aceste cunoștințe prin toate simțurile și le fixează inconștient. Chiar și atunci când copilul seamănă leit cu tatăl, dacă îl observi atent, ca un fundal se conturează mama. Pe măsură ce cresc, băieții, în mod normal, îl imită pe tată, preluând tiparul masculin de comportament. Totuși, imaginea mamei, adânc întipărită, parcă „sudată” în psihic, continuă să-l influențeze pe fiu.

Dar să revenim la vârsta fragedă. Treptat, la sentimente și senzații, la reacțiile intuitive, se adaugă conștientizarea. La un moment dat, silabele gângurite încep să se umple de sens și să se lege în cuvinte. Încet-încet se dezvoltă și gândirea figurativă, se formează reprezentările despre realitatea înconjurătoare. Și tocmai aici încep să se întâmple lucruri interesante.

• Cum apare imaginea

Copilul gândește concret, nu înțelege încă noțiuni abstracte. Dar pentru a face chiar și cea mai elementară generalizare, trebuie într-o anumită măsură să te desprinzi de concret și să extragi esența. Dacă nu faci asta, cum să înțelegi că mama în halat și mama în palton, mama cu părul despletit și mama cu părul acoperit cu basma nu sunt persoane diferite, ci aceeași? Cel mai mare cercetător al psihologiei copilului, Jean Piaget, numea această capacitate a intelectului „funcția simbolică”. Fără ea, am percepe realitatea ca pe un set de cadre statice, nelegate între ele.

Astfel, copilul din al doilea an de viață, chiar fără a ști să vorbească, realizează această simbolizare, arătând-o pe mama nu doar în realitate sau într-o fotografie de familie, ci și într-o imagine dintr-o carte, unde este reprezentată nu mama lui, ci mama unui erou de basm. Asta înseamnă că în reprezentarea sa există deja nu doar imaginea propriei mame, ci și mama „în general”, un anumit model generalizat al maternității. Și, lucru foarte important, aceste două imagini coexistă pașnic, fără a intra în contradicție și adesea suprapunându-se. Un copil mai mare, captivat de acțiunea unui desen animat în care un pui de mamut își caută mama, se identifică interior cu eroul (pe acest lucru se bazează efectul empatiei), iar mama lui – cu propria sa mamă. Este un exemplu și mai elocvent de simbolizare, deoarece mama lui, desigur, nu seamănă cu un mamut, însă el „vede esența”, se desprinde de exterior și se concentrează pe conținutul de sens al imaginii materne. Deocamdată, copilul înțelege această imagine nu atât cu mintea, cât cu „inima inteligentă”. Sufletul lui știe CUM TREBUIE SĂ FIE mama. Știe chiar și atunci când copilul orfan crește într-un orfelinat sau când comportamentul mamei sale nu corespunde deloc etalonului maternității! Și tocmai această cunoaștere, primită pe o cale de nepătruns, sădită de Dumnezeu în suflet, îi dă posibilitatea să facă analogii, să surprindă esența. Ea îi servește copilului drept reper, determinându-i reacțiile (de exemplu, empatia), precum și drept diapazon pe care se acordă percepția realității și, în consecință, comportamentul.

• Imagine și prototip

Care este, așadar, imaginea ideală a mamei? Istoricii, criticii literari, culturologii și sociologii care studiază această problemă remarcă stabilitatea ei uimitoare. „Principalele caracteristici și trăsături etalon ale imaginii socioculturale a femeii-mamă nu s-au schimbat, de fapt, din antichitate – scrie T.G. Kiseleva, cu referire la numeroase cercetări ale altor autori, în monografia «Imaginea feminină în reflecția socioculturală». – Este o femeie care posedă o experiență de viață neobișnuită și darul intuiției de a prevedea cele mai probabile căi de dezvoltare a evenimentelor (în special a celor legate de copiii ei); se distinge printr-o bunătate rară, compasiune și capacitatea de a-și înțelege copiii și deciziile lor; o femeie înzestrată din natură cu aptitudini ieșite din comun pentru educație și convingere; o persoană prin natura sa extraordinar de statornică, fidelă intereselor copiilor săi și care acceptă necondiționat, în numele lor (sau în locul lor), orice încercări ale sorții etc.”

Imaginea mamei a fost întotdeauna una dintre cele mai importante imagini ale culturii, fără a suferi schimbări radicale. Dominantele au fost tradiționale: dăruirea de sine și înălțimea morală. În acest sens, continuitatea nu a fost întreruptă.

• Mamă, dragă mamă! Cât de mult te iubesc…

Nu pot fi numărate imaginile luminoase ale mamelor pe care ni le-au transmis basmele și legendele, poeziile și cântecele, povestirile și nuvelele, romanele și memoriile, spectacolele și filmele. Ele înconjurau copilul din fragedă copilărie și îl însoțeau toată viața. Era, într-un fel, un fundal obișnuit – în sensul că o asemenea interpretare era considerată de la sine înțeleasă. Un singur exemplu, care arată amploarea fenomenului descris: Liubovi Sokolova a jucat de-a lungul vieții sale circa 300 de roluri (inclusiv în filmele „Donul liniștit”, „Merg pe străzile Moscovei”, „Ironia sorții sau Cu aburi ușori!”, „Vom trăi până luni”) și a fost inclusă în Cartea Recordurilor Guinness ca actrița care a interpretat cele mai multe roluri de mamă. În plus, ea refuza întotdeauna personajele negative, spunând că nu trebuie distrusă imaginea deja formată a soției credincioase, a mamei și bunicii bune.

• Excepțiile nu fac decât să confirme regula

Faptul că istoria și cultura mondială au păstrat și ne-au transmis figuri de mame nu doar mediocre, ci criminale (Irodiada, Medeea etc.) nu a distrus deloc imaginea ideală a mamei. Dimpotrivă, prin contrast, aceasta ieșea și mai puternic în evidență, iar piedestalul pe care se afla se înălța și mai mult. Cu alte cuvinte, anomaliile permiteau să se vadă mai clar criteriile normei.

Rea, negativă era mama vitregă, nicidecum mama naturală. Oricât de originali și inventivi ar fi fost scriitorii și regizorii pentru copii, un asemenea novatorism revoluționar nu le trecea prin cap. Și nici nu era nevoie de cunoștințe de psihologie a vârstelor sau de o diplomă de culturolog. Toți înțelegeau cumva fără explicații că o imagine respingătoare a mamei într-o operă pentru copii este o monstruozitate și o subminare a fundamentelor.

Chiar și atunci când, în operele pentru adolescenți, era descrisă tulburarea de sentimente firească acestei vârste (inclusiv senzația că cei apropiați nu te înțeleg), scriitorii și regizorii o făceau cu tact. Transmițând corect din punct de vedere psihologic trăirile eroilor tineri, ei nu treceau linia interzisă, dincolo de care începe provocarea lipsei de respect față de părinți și cinismul adolescentin.

• Cu semn invers

Este greu de indicat o dată precisă sau chiar un an în care situația a început să se schimbe. Clasicul sociologiei Pitirim Sorokin, în cartea „Revoluția sexuală americană”, apărută pentru prima dată în 1956, vorbea despre faptul că încă din secolul al XIX-lea, în literatura europeană, „se acorda tot mai multă atenție canalelor de scurgere – unor locuri precum casa distrusă a părinților perfizi și a copiilor neiubiți, dormitorul prostituatei, bordelul, vizuina infractorilor, secția de psihiatrie a spitalului, clubul politicienilor lipsiți de onoare, banda stradală de delincvenți minori, biroul cămătarului, conacul pretențios al magnatului financiar cinic, închisoarea plină de ură, cartierul portuar criminal, sala de ședințe a judecătorului corupt, hățișurile abatoarelor și ale fabricilor de conserve de carne. Acestea și sute de imagini similare sunt caracteristice unei mari părți a literaturii occidentale moderne, care se transformă tot mai mult într-un adevărat muzeu al patologiei umane”.

Totuși, până nu demult nu se vorbea despre o discreditare sistematică a imaginii mamei în literatură, cinema și alte forme de artă. Chiar și eroii unor opere atât de „revoluționare” prin duritate și cinism, precum „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger (1957) și „Portocala mecanică” de A. Burgess (1962), nu își permiteau să-și ponegrească mamele.

La sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, însă, ceva s-a întâmplat. Procesele despre care scria P. Sorokin s-au agravat brusc. Cultura devenea sub ochii tuturor tot mai distructivă, tabu-urile erau anulate unul după altul, iar sacrul rămânea din ce în ce mai puțin. Nici imaginea mamei nu a fost cruțată. Astăzi se poate, fără efort, numi un număr destul de mare de opere în care mama este prezentată ca o ființă, ca să spunem delicat, neplăcută, dacă nu chiar respingătoare. Deoarece generația tânără actuală preferă în mod evident filmele cărților, să ne referim la producțiile cinematografice și video.

Isterica este, cu permisiunea de a spune, imaginea clasică modernă a mamei. Exemplele sunt nenumărate: „Națiunea Prozac” (SUA/Germania, 2001), „Wild at Heart” (SUA, 1990), „Gloss” (Rusia, 2007), „Going Home” (Filipine, 2003), „Spanglish” (SUA, 2004), „Amélie” (Franța, 2001) – lista poate continua foarte mult. În filmul belgian „Fiul meu pentru mine” (Franța/Belgia, 2006), mama își hărțuiește constant fiul, iar acesta, în cele din urmă, o înjunghie cu un cuțit. Un alt tipar este mama-proastă (adesea în combinație cu isterica). Un exemplu recent – aproape toate serialele rusești.

Condamnarea părinților devine nu doar permisă, ci este ridicată la rang de procedeu artistic. Mai mult, și iubirea maternă, un concept aparent fără echivoc pozitiv și înalt, este prezentată în arta contemporană cu semn invers. Accentul se pune pe „posesivitatea” mamei, pe „abuzurile ei narcisice”. Iar sub influența psihanalistei Françoise Dolto, în ultimele două decenii, în Occident a devenit la modă să se vorbească despre „captivitatea maternă” sau, în esență, despre iubirea maternă „sufocantă”.

• Mama în operele pentru copii

Cu câțiva ani în urmă, la televiziunea din Moscova a fost difuzat un reportaj al regizorului Serghei Ignatov despre imaginea femeii și a mamei formată de desenele animate moderne (preponderent occidentale). Imaginea vizuală produce întotdeauna o impresie uriașă. Într-adevăr, e suficient să vezi o dată, decât să auzi de o sută de ori!

După ce au vizionat, după expresia autorului, „kilometri de peliculă”, realizatorii au descoperit o regularitate curioasă: imaginea tradițională, atractivă a maternității este prezentată, în principal, în filmele despre animale. În formă umană, însă, mamele sunt fie prea bătrâne, fie neatractive. Pot fi caricaturizate și să se comporte prostesc și ridicol. Pot semăna cu vrăjitoare (sau chiar să fie vrăjitoare), să respingă prin expresia feței, autoritarism și răutate. Iar într-o scenă de câteva secunde din desenul animat „Frumoasa și Bestia” sunt reunite aproape toate aceste trăsături. Conștiința nu reușește să reflecteze imaginea, dar subconștientul o captează. Autorii filmului le oferă spectatorilor posibilitatea de a examina mai atent cadrele. Fără niciun motiv aparent, lângă frumoasa eroină principală apare o femeie bătrână și urâtă, cu fața schimonosită de răutate. În brațe ține câțiva sugari care urlă. Un chip al maternității mai respingător este greu de imaginat. Însă este ușor de înțeles ce mesaj primesc copiii la vederea unei asemenea imagini: vrei să fii bătrână, săracă și urâtă – fii mamă cu mulți copii. Vrei să semeni cu Frumoasa (și cine dintre fete nu vrea?) – atunci nu naște. În ultimii ani s-a scris mult despre manipularea conștiinței. Cred că nu este nevoie de explicații îndelungate pentru a înțelege cât de periculos este impactul unor astfel de cadre asupra psihicului tinerilor spectatori.

În multe desene animate la modă (de exemplu, „Monsters, Inc.”), mama pur și simplu lipsește. În filmul „În căutarea lui Nemo”, mama este mâncată chiar în primele cadre. În „Toy Story”, de la mamă rămân doar picioarele. Dar și atunci când mama există, nu este deloc sigur că prezența ei va fi percepută pozitiv de micul erou.

Dar să trecem la literatură. În nuvela lui Jacqueline Wilson „Mama pictată”, destinată fetelor de 9–14 ani și desemnată în anul 2000 cea mai bună carte pentru copii din Anglia, imaginea mamei include aproape toate calitățile atât de apreciate de arta contemporană. Marigold, alcoolică și trândavă, fură carduri de credit străine, aduce bărbați acasă. Principala formă de autoexprimare a lui Marigold este moda. Ea este acoperită din cap până în picioare de tatuaje realizate după propriile schițe. Față de fiicele ei se poartă cu indiferență. Primind ajutorul social, singura sursă de existență a familiei, Marigold poate cheltui banii pe un capriciu personal, fără să se gândească dacă a doua zi copiii vor avea ce mânca. Egoistă, capricioasă, infantilă, ea nu seamănă deloc cu o mamă normală. Fiica ei de treisprezece ani, Star, este nevoită să-și asume funcții materne de îngrijire atât față de sora mai mică, Dolphin, cât și față de însăși Marigold. Nici celelalte mame din nuvelă nu sunt mai bune.

Într-o altă carte intens promovată, trilogia lui Philip Pullman „Materiile întunecate”, distinsă cu numeroase premii prestigioase, mama lui Tony Makarios „crede că el are vreo nouă ani, dar ce pretenții să ai de la ea. Memoria sărmanei este jalnică, iar băutura o atrage mult… În capul ei amețit de vin nu apar gânduri despre iubirea maternă, dar dacă fiul se alintă, nu-l respinge. Dacă îl recunoaște, desigur. Să se alinte cât vrea. Doar nu e străin”.

• Noile etaloane

Nu poți deforma imaginea fără a atenta, în același timp, și la prototip. Distorsionarea valorilor, mai devreme sau mai târziu, afectează nu doar învelișurile exterioare, ci și sensurile profunde. Și devine tot mai evident că mass-cultura contemporană încearcă insistent nu doar să discrediteze imaginea mamei, ci și să atenteze la prototipul ei. În locul Maicii Domnului – diavolița: acesta este vectorul culturii moderne. Încă nu se face pe deplin deschis, ultimele cuvinte nu au fost încă rostite, dar cărțile, filmele, desenele animate, imaginile publicitare și personajele jocurilor pe calculator – menționate și nementionate, nenumărate – caracterizează fără echivoc această tendință.

Și totuși, „orice cultură viabilă se sprijină pe un sistem de valori pozitive. Oricine s-ar lupta cu oricine, oricine s-ar opune cui, creșterea unui etnos devenea posibilă doar pe baza unei idei pozitive pasionare (după definiția concentrată a lui L.N. Gumiliov). Orice model cultural stabil se bazează pe o imagine pozitivă a omului și pe legăturile sale stabile cu lumea”. Iar „imaginea obligatorie pe care se sprijină orice cultură este cea a femeii-MAMĂ pozitive” (E.V. Beznosiuk, M.L. Knyazeva – „Psihopatologia culturii contemporane”).

Distrugerea imaginilor fundamentale duce la destrămarea culturii. Și se pare că nu a mai rămas mult până la o inversare totală. Este interesant ce ar fi spus despre toate acestea scriitoarea Virginia Woolf? În anii ’30 ai secolului trecut, luptând alături de alte feministe pentru drepturile femeilor, ea pleda pentru demitizarea imaginii femeii-mamă și le îndemna pe femeile creatoare să „ucidă în ele îngerul domestic”. Ar fi fost ea mulțumită de roadele acestor chemări sau ar fi dezamăgit-o o întrupare atât de literală a visului? Din păcate, nu vom afla răspunsul, deoarece, dorind să-și scutească soțul de suferințele legate de boala ei psihică, Virginia Woolf s-a înecat în anul 1941 în râul Ouse.

Tatiana Șișova