În curtea mecanizatorului Neupokoiev a venit un păun...
Și-a întins aripile, s-a uitat hoțește în jur și s-a așezat. A început să se plimbe, încălzindu-se și examinând gospodăria.
Privind pe fereastră, Neupokoiev a pus cu zgomot paharul de ceai pe masă și a fugit pe prispă. Câinele-lup Liutîi se zbătea în lanț. Spuma de la botul lui putea stinge un incendiu. Așa găini nu mai văzuse.
Lanțul gros se întindea ca elasticul. Cușca, pe care de siguranță era pus un nicoval, se mișca în direcția păunului.
Văzându-l pe Neupokoiev, păunul și-a deschis coada. Neupokoiev s-a muiat și a coborât încet cocoșelele puștii. A intrat în tindă, a adus un pumn de grâu și l-a aruncat primitor înaintea păunului.
Acesta și-a strâns coada ca o doamnă evantaiul și a început să studieze cu atenție ospățul. Găinile se înghesuiau sub gard. Neînțelegând ce se întâmplă, cocoșul a ieșit în galop amenințător din țarc.
De la strigătul lui cumplit, caii vecinilor s-au aplecat. Evaluând situația și neajungând până la păun cu câțiva metri, a făcut un ocol și s-a întors tăcut înapoi.
Viața mecanizatorului Neupokoiev s-a schimbat. În curte au început să vină femei, uneori măritate. La expresia „arată-ne păunul” el nu prea credea și de fiecare dată căuta cu speranță un subînțeles, întrebând din nou.
Prin raion s-a răspândit zvonul. Au venit corespondenții ziarului local. L-au fotografiat pe păun cu coada desfăcută. În fundal – Neupokoiev cu o cheie fixă și urme de unsoare pe obraz.
A apărut articolul. A fost citit la adunarea de la club, cu intonație. Se spunea despre succesele mecanizatorului Neupokoiev și miile de hectare arate de el. Finalul era împodobit cu o metaforă: muncește cinstit, ca comunistul Neupokoiev, și pasărea fericirii se va așeza pe mâinile tale bătătorite.
Cam așa ceva. Sensul general al articolului se înțelegea fără efort: abia aștept dimineața, să merg din nou la muncă.
– Eu nu sunt comunist, – a șoptit Neupokoiev președintelui Kasianov.
– Taci, prostule. Mâine te primim în partid.
Păunul s-a obișnuit cu mecanizatorul Neupokoiev. Vremea îi plăcea. Mâncarea era acceptabilă. Asimilat deja, a început să se arate glumeț și pus pe șotii.
Ieșea la drum și aștepta. Venea tractorul cu fân – el stătea. Când distanța devenea critică – făcea chestia aceea cu coada. Tractoristul mahmur accelera și intra cu tot cu snop în curtea altuia.
Trosnet, scârțâit, zgomot. Porcii fugeau, gălețile zburau, femeile țipau.
În rest – distracții zero. Din plictiseală, păunul a pășit pe o cale alunecoasă. La început, găinile fugeau țipând, apoi s-au obișnuit.
Cocoșul stătea singur pe stinghie și plănuia răzbunarea. Deocamdată fără succes. Păunul prinsese gustul. De la vecinii din dreapta au început să vină plângeri.
Un punct aparte menționa că păunul nu se descurcă prea bine cu particularitățile fiziologiei păsărilor, de vreme ce nu vede diferența între gâște și gânsaci.
Tactica acțiunilor păunului era aceeași: venea – făcea prostii – și pleca satisfăcut. A venit o plângere și de la vecinii din stânga.
Dimineața, păunul s-a cocoțat pe gard și, cu o privire neobișnuită pentru păsări, analiza cireada de vite care se aduna. Pe fundalul comportamentului său general, aceasta provoca o neliniște neclară pentru animale.
Au început amenințările. Neupokoiev, de precauție, a dezlegat câinele Liutîi. A venit președintele la Neupokoiev.
– Unde e animalul? – a cerut el, uitându-se în jur și ținând mâinile la spate ca la o arestare.
– Feodor, un minut… – a rugat Neupokoiev.
Păunul a apărut din țarc și s-a desfășurat ca o perdea. Câinele Liutîi s-a apropiat și, profitând de coadă ca de un paravan, a ridicat piciorul și l-a marcat.
Văzând o cioară în grădină, păunul a sărit ca un vânător, a prins-o în faza de decolare și a început să o calce furios în stratul cu ceapă.
Cioara țipa și încerca să ciugulească. Liutîi lătra din adâncul pieptului, susținându-l. Curtea colhoznicului Neupokoiev trăia o viață țărănească obișnuită.
– Da, nu mint oamenii, – a remarcat președintele.
Și i-a amintit delicat că vine iarna. N-ar strica să-i găsească pasării de foc un adăpost. Poate în oraș. Pe lângă grădina zoologică. Poate îi mai dau și niște bani.
Neupokoiev a încercat să-l convingă: e imposibil. S-au legat sufletește. Mănâncă din palmă. Când lucrez în grădină, zice, se așază pe umeri și mă acoperă ca o umbrelă.
Înțelege aproape limba rusă. Uneori, spune Neupokoiev, ies noaptea la o țigară. El vine. Și stăm amândoi pe bancă.
– Îl văd că-l ia somnul. Capul îi cade și cade. Dar tot stă.
Președintele a înțeles: diplomația nu e pentru Neupokoiev. Și a ordonat ca păunul să fie dus. Până nu-l împușcă, a adăugat cu tâlc, vreun colhoznic responsabil, dar necunoscut.
A doua zi, Neupokoiev s-a urcat în tractor și a plecat într-o direcție necunoscută. În cabină – câinele Liutîi, în remorcă – păunul.
După lucruri și găini, a spus, o să vină mai târziu. Când se va aranja. Răsuflarea de ușurare a tuturor a mișcat frunzele din grădini.
Curând, din raionul vecin, a fost adus un ziar. Pe prima pagină – fotografia lui Neupokoiev în fața păunului.
În articol, mecanizatorul Neupokoiev promitea să cosească și mai mult. Zvonuri despre plângeri la adresa păunului nu existau. Dimpotrivă – spuneau: e politicos, echilibrat, reacționează corect la observații. Umblă, ciugulește, tăcut. Ciudat.
Până când, la ferma avicolă a colhozului, n-au început țipetele isterice ale rațelor. Președintele Kasianov a ieșit în pijama, strigând: foc! Au alergat cu cârlige și găleți, dar focul lipsea. Doar o pasăre cu coadă lungă se îndepărta de sat spre raionul vecin.
Felul de a zbura – ceva între cocoș și gâscă: se ridică deasupra pădurii, aterizează în pădure. Zboară, se așază. Dar n-are rost s-o urmărești – noaptea, cu cârlige și găleți, prin pădure nu treci.
Au întrebat un ornitolog din oraș, iar acesta a explicat: dacă scoți toate cuvintele savante, iese că păunului îi lipsește forța de zbor pe distanțe lungi, iar să meargă pe jos – îi e lene.
De-aia se zbate așa, ca un cangur. Și a mai spus: păunii obișnuiesc să revină în locurile unde au fost fericiți.
Și a urat tuturor sănătate siberiană și, cum se zice, longevitate caucaziană.
Autor: V. Denisov
57