MOLDOVENII.MD

În familia noastră chiar și copiii gândeau negativ. Dar ne-am schimbat printr-o singură întrebare

Nu știu câți ani a durat asta. Era atât de obișnuit pentru noi, încât nici nu ni se părea ceva anormal. Eu și soțul meu bombăneam mereu, despre orice și despre toți din jur. Eram nemulțumiți de viață și unul de celălalt încă de dimineață devreme:

„Unde sunt șosetele mele negre? De ce iar nu le-ai spălat?”

„Ni s-a terminat zahărul! Nu puteai să cumperi zahăr pe drum spre casă? Te-am rugat!”

„— Mi s-a stricat umbrela nouă!
— Pentru că mama ta a vrut să economisească și a cumpărat o umbrelă chinezească de…
— Iar tatăl tău nu poate găsi un loc de muncă mai bun, ca să pot cumpăra nu lucruri chinezești…!”

Când ne întorceam acasă de la muncă, de la grădiniță și de la școală, continuam să împărtășim această stare negativă. Pentru noi, totul în jur era „prostesc”: vremea, prețurile din magazine, colegii de la serviciu, colegii de clasă, jucăriile, hainele, filmele, muzica, sportivii…

Și, la un moment dat, parcă m-am trezit din acest flux nesfârșit de supărare și nemulțumire și am privit familia noastră ca din exterior.

Eram groaznici.

Probleme care într-o familie normală nici nu ar merita un minut de atenție, la noi deveneau enorme, ca și cum de ele ar fi depins viața noastră! Nu s-a cumpărat zahăr — și ce mare lucru? Cobori până la magazin și cumperi. Nu ți s-a spălat hanoracul — Doamne, pune un pulover, ai destule. Nu am observat că s-a terminat șamponul tău preferat — ia unul pentru copii, nu te va ustura la ochi…

Dar nu. Zahărul, hanoracul și șamponul puteau deveni cu ușurință motiv pentru jigniri și amenințări cu divorțul. Ca părinți, nu aveam nicio scuză că creșteam copii nemulțumiți, intoleranți unii cu alții, mereu supărați, niște egoiști convinși că toată lumea le datorează ceva.

— Există măcar ceva de care ai fost mulțumit astăzi? — am izbucnit eu pe neașteptate, adresându-mă soțului meu.

Deasupra mesei de familie s-a lăsat liniștea. Fiii noștri au crezut că întrebarea li se adresează și lor și s-au gândit.

— La grădiniță nu a fost jeleu, — a răspuns cel mic.

— Pe mine m-a lăudat învățătoarea pentru desen, — a spus cel mare.

Soțul tăcea.

— Excelent! Se pare că se întâmplă și lucruri bune într-o zi! Doar că noi nici nu le observăm… Așa că binele așteaptă, așteaptă să fie observat și, dacă nu-l vedem, pleacă de la noi. Și viața noastră rămâne plină doar de lucruri rele.

Cel mic a clipit des din gene, gata să izbucnească în plâns după astfel de „profeții”.

— Mama a glumit, — a mormăit soțul. — Ea are mereu glume ciudate.

— Nu am glumit deloc. Spune-mi: ce lucru bun ți s-a întâmplat astăzi? Ai întârziat la muncă?

— Nu.

— Ura! Un lucru bun. A fost gustoasă cina pe care am gătit-o?

— Da.

— Două! — m-am bucurat eu.

— Și ceaiul e foarte gustos, mamă! — a înțeles regulile jocului fiul cel mare. — Și o doamnă de pe stradă m-a lăsat să mângâi câinele ei, iar câinele s-a bucurat foarte mult!

— Minunat! Iar la mine astăzi la serviciu nu au fost țipete și grabă. Și când mergeam spre casă, vântul era cald și plăcut, și parcă aș mai fi vrut să mă plimb.

În seara aceea soțul meu nu a spus ce lucru bun a observat în ziua lui. Poate aș fi uitat și eu acea conversație spontană, dar copiii nu m-au lăsat.

Chiar a doua zi, imediat ce ne-am așezat la cină, au raportat bucuroși:

— Mamă, astăzi am avut trei lucruri bune: nu a fost jeleu, am găsit un băț frumos și am avut un vis frumos la somnul de prânz.

— Iar eu am luat nota cinci la matematică și la educație fizică am alergat cel mai repede.

A fost foarte drăguț. M-am uitat la soțul meu:

— Dar tu? Ce lucru bun ți s-a întâmplat astăzi? Pentru ce ești recunoscător acestei zile?

— Pentru că am avut bani să plătesc electricitatea, gazul și internetul, — a răspuns el sorbind din ceai. — Ajunge? Și… ceaiul e gustos.

La început nu credeam că tradiția de a ne întreba ce lucru bun ți s-a întâmplat astăzi va rămâne în familia noastră. Dar a rămas.

Și a fost cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat.

Pentru că am început să ne schimbăm în bine. Am început să observăm mai mult binele, nu răul, și să nu ne mai concentrăm pe lucrurile negative mărunte. Am înțeles că e mult mai ușor să trăiești cu recunoștință decât cu povara nemulțumirilor și a pretențiilor față de toată lumea.

Și încă ceva — acesta este cel mai uimitor lucru din povestea noastră! — am aflat multe despre noi. Parcă m-am cunoscut din nou cu soțul meu, cu copiii și chiar cu mine însămi. Pentru că lucrurile pentru care eram recunoscători zilei trecute spuneau ce prețuim, ce considerăm important.

Și asta ne-a apropiat unii de alții.

Iar această versiune a familiei noastre îmi place foarte mult.

Autor: Evghenia Golovina