MOLDOVENII.MD

În loc de iubiți – boyfriend-i, în loc de fericire – plăcere…

„Caut un suflet pereche”

În copilărie am citit o poveste despre un băiat care și-a schimbat mașinuța nouă pe un licurici. L-a pus într-o cutie de chibrituri și l-a adus acasă ca pe o comoară. Iar când a fost întrebat: cum ai putut să schimbi o jucărie nouă pe o gânganie? El a răspuns: pentru că e viu și luminează.

Și mie îmi era foarte milă de băiatul acela, pentru că înțelegeam că procedase prost. Argumentul lui că licuriciul „e viu și luminează” mi se părea amuzant și copilăresc. Și îmi doream tare mult să învăț lecția din acea poveste și să nu fac niciodată o greșeală asemănătoare. Nu știam atunci că viața de adult este un mare punct de schimb, unde se schimbă timpul pe bani, viața personală pe carieră și un lucru inutil pe altul la fel de inutil.

Cât de ușor ne-au impus alte valori, iar noi am crezut că laptele praf e mai bun decât cel de vacă, că hot-dogul e mai gustos decât un sandviș, că un contract matrimonial e mai sigur decât cununia, iar avortul nu e o crimă, ci doar „planificare familială”.

Am schimbat rujioarele pe ciuperci de cultură, picnicurile – pe recepții cu bufet, cititul cărților – pe shopping, discuțiile sincere – pe negocieri. Și iată că în loc de prieteni avem parteneri, în loc de iubiți – „boyfriend”-i, iar în loc de fericire – „plăcere”.

Am încetat să mai plângem la filme și să cântăm la masă. Să vorbim din suflet și să visăm. Am devenit reținuți și închiși. Învățăm golf, echitație și arta conducerii iahturilor. Fumăm narghilea și trabucuri, ne numim „domni” și ne convingem unii pe alții că viața e reușită.

Odată am primit o comandă să scriu un articol despre dispozitive speciale pentru fumatul trabucurilor. Am mers într-un magazin pentru clienți VIP, care semăna mai mult cu un muzeu decât cu un magazin de suveniruri. Sub vitrinele de sticlă străluceau obiecte din argint și oțel inoxidabil, lucruri ciudate care semănau cu instrumente de tortură din beciurile Gestapo-ului. Iar denumirile lor erau pe măsură: ghilotină, humidor. Aceste „instrumente” sunt create pentru a amputa elegant capul… trabucului.

Îmi amintesc cum mult și atent am privit toată această prostie la care au lucrat oameni. Apoi am ascultat mult și atent vânzătorii care, cu toată seriozitatea, îmi explicau că un om „care se respectă” nu poate trăi fără aceste ghilotine și humidori.

Înainte să scriu articolul, m-am străduit din răsputeri să iubesc și să accept necesitatea unor lucruri mici pentru o viață mare. Eram foarte curioasă să văd cine cumpără toate acestea? Trebuie să spun că orice nimic valora mai mult decât minimul de subzistență al unui cetățean obișnuit.

Și într-o zi am văzut o emisiune despre un fost idol, un fost prezentator, un fost frumos. Arătau casa lui, care semăna dureros de mult cu acea prăvălie plină de suveniruri inutile. Proprietarul, cu pricepere, tăia capul unui trabuc cubanez cu ghilotina, se așeza cu importanță în fotoliu, își punea picioarele pe masă și fuma. Nu-mi amintesc ce spunea, pentru că nu era important. Camera aluneca peste colecția lui de arme, fotografiile cu celebrități de care era mândru și prin casa imensă în care niciodată nu răsunaseră voci de copii.

Reporterul spunea ceva despre glorie, prosperitate și măreție. Eu vedeam bătrânețe și singurătate înconjurate de antichități care doar accentuau senzația de bătrânețe și singurătate. Și acei humidori – ca simboluri ale inutilității și goliciunii într-o viață care trece atât de repede…

Și mi-am amintit, nu știu de ce, de băiatul din copilăria mea, care făcuse alegerea corectă schimbând o mașinuță de plastic lipsită de sens pe un licurici viu și strălucitor.

Odată am văzut un panou publicitar: „Caut un suflet pereche” și un număr de telefon. Și privind fluxul de mașini scumpe, am înțeles clar că foarte mulți și-ar schimba mașinile adevărate pe un suflet pereche, la fel cum băiatul din copilărie l-a schimbat pe licurici.

Elena Rog