În vizită la părinți - o istorie din viață

Îmi place să merg la părinți.

- Mamă, dar tata unde e?

- De dimineață s-a dus să-mi iau cizmele de pe antresol și a dispărut...

În apartamentul loc e un pic anii optzeci, rezervație naturală, deși televizorul după diagonală e de două ori mai mare decît al meu.

La prînz - pîrjoalele de firmă ale mamei. Acelea care, în afară de pîrjoale, miros și a copilărie. De-a lungul anilor, ele au devenit mai gustoase. Băiatul neu Artem le numește "koklete", din care cauză se crează impresia că el cochetează cu ele. Uneori, într-adevăr, cochetează, înfingînd furculița în pîrjoale, iar eu deja le-am înghițit pe ale mele cinci și mă întind spre ale lui.

- Fiule, oprește-te! – mă ceartă mama, - cine este copil aici, se întreabă.

Sînt acasă la părinții mei, bună întrebare.

Artem și bunicul sînt în relații de afaceri. Artem îl folosește pe bunicul în calitate de deservire auto. Într-o zi m-a impus să aduc o bicicletă stricată. Am încercat, desigur, și eu s-o repar, dar am făcut doar mai rău: după intervenția mea, asemănarea cu bicicleta a fost complet pierdută. Bunicul a deschis dulapul său dreg, pe ușa căruia pe elastis atîrnă trei mii de șurubelnițe, iar pe rafturi în cutii de la cafeaua sovietică, se află șuruburi. Peste două minute, bicicleta era reparată, în plus a căpătat funcția de cuptor cu microunde. La vremea sa, tata putea aduna un casetofon din aer.

Artem îi arată bunicii desene animate.

- Acum va fi înfricoșător – o avertizează el pe bătrînă.

Și bătrîna își acoperă ochii cu mîna. Bătrîna e speriată. Iar băiatul meu mușcă de la biscuiții "Barni" capul urșilor și rîde.

Eu cu tata ne uităm la fotbal. El este fanul Dinamo din anii șaizeci. Eu mă prefac că și eu sînt fanul Dinamo. Deși în anii în care am ținut cu Dinamo, am ținut și pentru Chelsea, PSG, Real Madrid, Bavaria chiar și cu Nottingham Forrest. Înainte de a merge la părinți, studiez componența echipei mele preferate.

- Dar Temka cu cine ține?, se interesează tata.

- Tată, nu întreba.

- Temka, tu cu cine ții?, - întreabă el.

- Sînt pentru negri.

- Cum așa? Aici sînt doar albaștri și roșii...

- E ține cu judecătorul, tată. Ți-am spus să nu întrebi.

Uneori, odată cu noi la părinți vine și fratele meu mai mic. Sîntem toți oameni pe alocuri inteligenți, iar într-o astfel de configurație din noi ar trebui să iasă "Downton Abbey", dar nu se primește. Se primește familia Addams.

Fratele meu și Artem încep să concureze, ca și cum ar avea aceeași vîrstă, în ciuda faptului că fratele are un copil. Piatra de poticnire este, de obicei, "Lego" după motivele "Prieteni", care aparține fratelui.

- L-am adunat timp de două săptămîni, Artem, nici să nu te gîndești să respiri lîngă el.

În șase minute.

- Mamă, el mi-a furat Chandler-ul!

- Bu-ne-le!!!, se aude un strigăt în cealaltă cameră.

Înseamnă că Artem a primit azil în spatele bunicului. Politica.

Mă aplec pe pervazul ferestrei, mă uit pe fereastră. Nu s-au schimbat prea multe în curte, chiar și broasca țestoasă - "lazilka" este aceeași, doar că a fost vopsită. Avînd o imaginație dezvoltați, este ușor să te întorci în trecut. Doar că pîrjoalele mamei se arde tot mai des, iar tata găsește mai rar în borcane șurubul necesar. Și eu fac singurul lucru care stă în puterea mea — prețuiesc. Fiecare moment cu ei, și nu mă rușinez să îmbrățișez, și mă uit în ochi, și memorez lucrurile detaliile – cu toate acestea voi continua să trăiesc atunci cînd va veni momentul.

Oleg Butluk