MOLDOVENII.MD

Întâlnirea

Am fost recent la o întâlnire. Ne-am scris mesaje o vreme și m-am hotărât să văd ce fel de scriitor e. M-am dus la el. Machiată, coafată. Cu greu am găsit casa. În umbră pâlpâia o lumânare. Pe undeva prin adâncurile Siberiei, parcă. Navigatorul s-a pierdut cu un kilometru înainte de destinație. Dar am găsit. Pe scară mirosea a hipodrom: a corvalol și grajd. Liftul nu mergea. Stă la etajul șase. În fine, am ajuns.

Palierele, ca niște turnuri de tanc. Ca să intri în apartament, trebuie să treci de tanchiști. Ușa, blindată cât un deget grosime. Sun. Aud cum se descuie undeva înăuntru. Apoi al doilea. Al treilea. Stau. Machiată, coafată. Pe tocuri. Zăngăne armura zăvoarelor. Deschide.

Costum pe el, deschide în costum. „Intrați”, zice, „tocmai am fiert o oală de borș.” În cameră — o canapea, o masă, două scaune și un computer. Din bucătărie clocotea ceva.

„Ei”, zic, „dați jos pantalonii.” S-a încordat, de-a dreptul a început să-și frângă mâinile. „Nu pot așa, eu nu sunt din ăștia”, zice. „Eu speram la o relație serioasă, cu sens...” Eu: „Dați jos pantalonii, îi calc puțin. Au cute din magazin, trebuie aburite.” El: „Da-da, știți, am fost atât de grăbit...” Mă uit în dulap — tuburi, tuburi, tuburi. Arhitect. „Dar hainele?” întreb. „Se usucă în baie”, răspunde.

Intru: exact — două perechi de șosete, chiloți și o cămașă. A dat jos pantalonii, s-a înfășurat într-un prosop și-mi întinde pantalonii. „Dar fier de călcat aveți?” întreb. „Ei bine, nu”, zice. „Sunt atât de ocupat că n-am timp să cumpăr. Dar dacă îi întinzi bine pe podea, cu cutele la locul lor, pui deasupra un tifon umed și te așezi, efectul e același ca la fier.”

Am întins pantalonii amândoi, am umezit tifonul. Ne-am așezat deasupra, tăcem, așteptăm efectul.

„Borșul nu dă în foc?” întreb. „Nu, l-am stins deja.” „Dar ce mârâie acolo, în bucătărie?” „Asta e din spatele peretelui”, zice. Eu îi povestesc: „Am venit la dumneavoastră cu metroul, apoi cu autobuzul. Pentru că taximetriștii refuză să vină până aici.”

„După aia am mers pe jos. N-ați putea, zic, să scoateți hainele din baie, să fac un duș? Nu mai am drum de întoarcere. Picioarele până la lenjerie pline de noroi, spatele ud, iar ciorapii rupți trebuie dați jos. Copacii de pe trotuarele voastre înfloresc de nebuni, dar felinare nu sunt.”

Mi-am dat jos fusta în baie — a pocnit cusătura. Mă gândesc: o nenorocire nu vine singură. Cum mă mai duc acasă acum?

Ies din baie în prosop, iar el a vărsat oala de borș pe el. Realitatea, se pare, a întrecut așteptările. Cum o ținea la brâu, așa a și răsturnat-o. Borșul clocotea pe podea, varza șuiera prin colțuri.

Din pantaloni ieșea fum, cartofii se topeau pe papuci. „Chemați ambulanța!”, strigă, „mor!”

Mă gândesc: gata, e sfârșitul. Juram că după patruzeci de ani — nici o întâlnire acasă. Sun la ambulanță, strig: „Bărbatul s-a opărit cu borș.” „Nu, nu la cap. Mai jos. Mai jos. Da, acolo.” Iar ei: „Nu putem ajunge până la dumneavoastră. Puteți ieși pe strada Olovozavodskaia?” Eu: „Dar omul e opărit!”

„Cum să iasă un bărbat opărit? Se jupoaie tot!” „Dați-i jos pantalonii”, zic ei, „aplicați un prosop curat și mergeți cu Dumnezeu pe Olovozavodskaia.”

„Ai auzit?”, îl întreb. „Dați-mi prosopul!”, strigă. Îi iau prosopul, apuc fusta — op-pa. „Mai aveți un prosop?”, zic. El cade pe podea și răspunde: „Nu. Din primă planificam să cumpăr. De ce ați căzut?”, întreb. „În acest apartament o femeie fără prosop n-a mai fost de treizeci de ani”, zice.

Smulg perdeaua, mă înfășor, că nu mai aveam în ce. Îl iau de braț, ieșim afară. El în sacou și prosop, eu în bluză și perdea. Ca niște miri. Strigă: „De asta nu m-am însurat — toate necazurile sunt din cauza femeilor!”

„Dar borșul, zic, l-ați sărat măcar?” „N-am apucat”, răspunde. „Te doare?” „Cum să nu?”, zice, și plânge, plânge... „Singur toată viața. N-are cine mă îmbrățișa, sunt obosit. Epuizat de lipsa averii, de lipsa dragostei și a grijii.”

Am explodat pur și simplu. „Dar tu, zic, scriai că ești inginer mare, înstărit, glumeai în mesaje. Fotografia — ce bărbat curajos, pe o cămilă, cu sabie. Iar acasă — un singur prosop, și nici cu ce ieși pe stradă. Și casa asta într-un loc unde nici lupii nu vin. Iar el: ‘Banii nu sunt importanți. Dragostea, asta da.’ Și din cauza dragostei, zice, am vărsat borșul…”

„Eu, zic, am fost la salon, mi-am făcut unghiile. Și acolo, și acolo. Știi cât costă o tunsoare acum? Minus ciorapi, minus fustă. Și aș fi înțeles dacă era din pasiune. Atunci nimic nu e păcat. Fiecare lucru la timpul și locul lui. Dar tu ai turnat borșul fierbinte chiar acolo. Cum să înțeleg asta? Atât de mult nu ți-am plăcut?”

„Nu e asta problema”, zice. În fine, am ajuns, stăm. Vin niște derbedei. Ne propun ceva „din lucruri”. „Plecați, zic, fără voi e destul de greu.” Vine ambulanța. La spital mie mi-au uns picioarele cu iod până la brâu, pe el l-au dus înăuntru. După o oră medicul zice: „Mergeți, vă cheamă.”

Stătea în salon, pe pat. Bandajat până la brâu, suplu ca Țiskaridze. Dragostea lui, legată și ea în bandaje ca o bomboană, zăcea pe șold. M-am așezat lângă el, plină de iod.

Am aranjat perdeaua pe genunchi. „V-am lăsat cizmele”, zic. „Luați cheia”, răspunde, „o puneți sub preș după. Și adio. Iertați pentru toate, mai ales pentru speranțele neîmplinite.”

Am ajuns la casa lui dimineața. Am intrat, și m-a cuprins o tristețe... Am spălat tot, am frecat chiuveta. Am găsit ață și ac, am cusut fusta. Am fost la magazin, am cumpărat un pui. I-am fiert un bulion, l-am turnat într-un borcan... De doi ani trăim împreună, bărbat normal, responsabil. Doar puțin needucat în tandrețe. Mai e mult de lucru, mult...

Autor: V. Denisov