Jucării-monștri – de ce le cumpărăm?
„Ce jucării îngrozitoare fac acum pentru copii! Nici nu-ți vine să le iei în mână, dar încearcă să nu le cumperi!”
Ați auzit astfel de lamentări? Eu, da. De la părinți, bunici, nași – cei care sunt direct implicați în creșterea copiilor. Și câte indignări n-am auzit de la bunici în parc, care parcă mai păstrează o rușine „de modă veche” să scoată nepoata în lume cu buze rujate și cu o păpușă-monstru sub braț.
Dar ce-i mai ciudat – aceiași bunici sunt cei care le cumpără. Și asta, dragi cititori, e o problemă mai mare decât strategiile agresive ale producătorilor de jucării. Pentru că se cumpără! Poate că în familiile ortodoxe nu. Dar câte mame educate, cu studii și respectabile, pe care le cunosc din parc, de la cercuri de copii sau de la școala pregătitoare, cumpără jucării monstruoase, cu nedumerire și tristețe – dar cumpără! Monștri, iepuri verzi, păpuși „Masha” aiurite și alte creaturi greu de descris.
Dacă părinții refuză să cumpere, bunicile o fac: „Dar cum să nu-i iau, dacă cere...”. Și asta este principala cauză pentru care copiii noștri sunt înconjurați de „Masha” hiperactive cu trăsături de ușoară deficiență, monștri, roboți sau „cosmetice pentru copii” care le distrug pielea, gusturile și stima de sine. „Ei cer...”
Adică, ei, copiii, sunt cei care decid, iar noi, părinții, bunicii, suntem victimele inocente care „nu avem ce face”. Este absurd cum adulții dau responsabilitatea deciziilor lor pe umerii copiilor!
„Ei cer” și obțin desene animate cu monștri devianți sau personaje vulgare, rujuri, haine stridente cu sclipici și pantofi cu toc la vârsta de cinci ani. Și chiar dacă părintele sau bunicul care cumpără toate acestea ar trebui să se rușineze, în schimb se indignează: „Ce vremuri, ce se vinde acum, ce se arată la TV!”. Toată lumea e de vină: copilul care „cere”, televizorul care „arată”, dar nu adultul care a ales să joace rolul unui copil iresponsabil: „Ce pot eu să fac?”.
Am reflectat mult asupra acestei lipse de voință la adulții moderni. Mi se par evidente trei cauze principale. Prima – obișnuința. Generațiile mai vechi s-au obișnuit să creadă că „dacă se vinde, probabil că e sigur”. Au crescut într-o lume cu standarde stricte, unde totul era verificat. A doua cauză – excesul de „psihologie de reviste glossy”, unde se tem să limiteze copiii, pentru a nu „le suprima voința”. Și a treia – lenevia sufletească. Este greu să faci față unei crize de nervi a copilului sau să explici de ce ceva nu este bine.
Cumva, trebuie să învățăm să nu ne lenevim în această muncă importantă de a educa gustul copiilor noștri. Este o investiție în viitorul lor și, indirect, în al nostru.
Elena Fetisova