MOLDOVENII.MD

Lacul Urmia: marea care dispare în timpul unei singure generații

Uneori schimbările din natură se produc atît de rapid, încît memoria oamenilor rămîne singura dovadă că aici a existat cîndva o lume complet diferită. Acolo unde astăzi se întinde o cîmpie albă de sare, cu doar cîteva decenii în urmă era o mare interioară uriașă.

Acesta este lacul Urmia — unul dintre cele mai neobișnuite și îngrijorătoare fenomene ecologice ale timpului nostru.

Lacul se află în nord-vestul Iranului, între provinciile Azerbaidjanul de Est și Azerbaidjanul de Vest. Deși denumirea regiunilor poate crea confuzie, lacul se află integral pe teritoriul Iranului.

De-a lungul a mii de ani, aici a existat un imens lac sărat care domina întregul peisaj.

Textele persane vechi menționează lacul ca pe un loc sacru. Pe țărmurile sale arheologii au descoperit urme de așezări vechi de peste trei mii de ani. Generații întregi au trăit lîngă această apă, care părea o parte permanentă a naturii.

La sfîrșitul secolului XX, lacul Urmia era unul dintre cele mai mari lacuri sărate din lume. Suprafața sa ajungea la aproximativ 5 000–5 200 km². Pe apă circulau bărci de pescuit, iar pe maluri existau sate și plaje.

Apoi s-a întîmplat ceva greu de imaginat.

Poate o mare să dispară pur și simplu?

Nu să se usuce în mii de ani.

Nu să se retragă încet.

Ci să dispară în timpul unei singure generații.

Răspunsul este da.

Exact acest lucru s-a întîmplat cu lacul Urmia.

Observațiile prin satelit arată că, începînd cu anii 1990, lacul a pierdut aproximativ 90% din volumul său de apă. Suprafața vastă de apă s-a transformat într-o cîmpie albă de sare.

Oamenii care în copilărie navigau cu barca aici pot astăzi merge pe jos prin aceleași locuri.

Sub pași trosnește o crustă de sare. Sunetul seamănă cu cel al zăpezii, doar că este un zgomot uscat și mineral.

Apa rămasă are uneori o culoare roșie intensă.

Aceasta nu este o metaforă. În apa extrem de sărată trăiesc microorganisme halofile — bacterii și alge adaptate la condiții extreme. Ele colorează apa în nuanțe de la roz pînă la roșu intens.

Privit din satelit, lacul apare ca o pată roșie în mijlocul unei deșerturi albe.

Cauzele dispariției sînt în mare parte legate de activitatea umană. În ultimele decenii au fost construite numeroase baraje pe rîurile care alimentau lacul. În același timp, agricultura irigată s-a extins masiv și consumă cantități uriașe de apă.

Astfel, mult mai puțină apă ajunge astăzi în lac.

Schimbările climatice au accelerat procesul prin creșterea temperaturilor și a evaporării.

Dar consecințele nu se opresc la lac.

Atunci cînd fundul lacului rămîne descoperit, vîntul ridică în aer particule fine de sare. Apar furtuni de sare care pot afecta solurile agricole pe distanțe de sute de kilometri.

În 2013, ecologistul iranian Isa Kalantari a avertizat că aproximativ 14 milioane de oameni ar putea fi afectați dacă lacul nu este salvat.

Există și un alt fenomen neobișnuit. Pe fundul uscat al lacului apar fisuri și prăbușiri ale terenului. Crusta de sare poate pierde suportul și se poate surpa brusc.

Sub stratul de sare rămîn sedimente moi și depozite saturate cu apă. Pe măsură ce lacul dispare, aceste structuri devin instabile.

Iranul încearcă astăzi să salveze lacul Urmia printr-un amplu program de restaurare. Măsurile includ reducerea consumului de apă în agricultură și creșterea debitului rîurilor care alimentează lacul.

Uneori nivelul apei crește ușor, dar majoritatea cercetătorilor spun că refacerea completă ar putea dura zeci de ani.

Povestea lacului Urmia a devenit unul dintre cele mai clare exemple ale fragilității ecosistemelor.

Ceea ce a existat timp de mii de ani poate dispărea în timpul unei singure generații.