Lecțiile de la copiii noștri

Recent am povestit aceste povești unei prietene și am decis să le scriu acum. Copiii sunt profesorii noștri, nu mă satur să repet asta. Cei mai onești, cei mai iubitori și cei mai autentici. Ca exemple, câteva povești din viață.

O cunoștință de-a mea, care avea deja un fiu, a făcut un avort. Nu primul în viața ei. Dar ultimul. Desigur, nu pot spune că a fost ușor, dar ca și în cazurile anterioare, și-a găsit o mulțime de scuze: viața e grea, nu sunt bani, apartamentul este mic, trebuie să hrănești și să educi un copil, și așa mai departe. Și cu aceste argumente împărtășea ea pe bucătărie cu prietena ei, fără să observe cum fiul ei de 8 ani a stat în ușă și a auzit totul. Când și-a dat seama că el era acolo, practic totul fusese deja spus. O tăcere lungă. Apoi fiul spune, fără judecată, fără ironie, fără lacrimi, dar atât de calm și profund: "De ce ar veni un copil pe lumea asta, unde îl poate omorî mama lui?" Cunoștința mea a alunecat ușor pe un scaun. Și a început să meargă la biserică, să se pocăiască și să se roage. Și nu a mai făcut avorturi. A născut încă doi copii.

O altă cunoștință a adus la ea acasă o bunicuță bolnavă, inițial au îngrijit-o câteva luni, apoi s-au săturat, au angajat o îngrijitoare, apoi s-au săturat pur și simplu de prezența unei persoane bătrâne și bolnave în spațiul lor și au trimis-o la azilul de bătrâni. O fetiță de patru ani, strănepoata acelei bunicuțe, a spus odată la o sărbătoare, când erau mulți oaspeți și a spus: "Să-i ducem bunicuței bătrâne o felie de tort să mănânce?" Toți s-au emoționat și au aprobant, spunând că da, desigur, să-i ducem! Fetița noastră bună! Dar ea a continuat: "Și vouă, când voi crește, când veți fi bătrâni, o să vă duc și vouă tort la azilul de bătrâni." Tuturor la masă li s-a făcut foarte jenă. Și atunci familia a început să se gândească serios. Adevărul este că nu au mai apucat să-și ia bunicuța înapoi...

Odată, o mamă și-a găsit fiul de trei ani la fereastră deschisă, pe pervaz, și s-a speriat atât de tare încât l-a lovit de frică, puternic, până l-a învinețit. Când impulsul a trecut, ea a început să plângă și să-și ceară scuze de la fiul ei, explicând că a fost foarte speriată și nu a putut să se descurce. Copilul a plâns mult. Mama îl întreabă: "Te doare, foarte tare, nu-i așa? Unde te doare?" Și el, prin lacrimi, îi răspunde: "Mamă, dacă vrei, mai poți să mă lovești, dar te rog, nu plânge, nu pot când plângi..." Această mamă nu l-a mai atins niciodată pe fiul ei cu un deget. Acesta i-a oferit un astfel de curs de iubire...

Și câteva lecții de la fiica mea

La vârsta de 4 ani, când mergeam de-a lungul drumului, fiica mea aproape că a sărit pe partea carosabilă. Am tras-o brusc de mână, provocându-i durere. Seara, înainte de culcare, mi-a spus: "Mamă, când sunt trasă foarte tare, îmi pierd inima! Ea pleacă de la mine!" Am ținut minte asta pentru totdeauna...

Și când eram însărcinată cu al doilea copil, dar încă nu știam asta, fiica mea mică mi-a spus: "Mamă, aș vrea să intru în burtica ta, păcat că acolo e loc ocupat!.." Nu-i așa că e un miracol?

La aproximativ cinci ani, mi-a pus o întrebare: "Mamă, crezi că Dumnezeu îi îndeplinește dorințele tuturor oamenilor?" I-am răspuns: "Probabil că nu tuturor. Pe cei buni îi îndeplinește, iar pe cei răi, nu." La care ea a replicat: "Eu cred că Dumnezeu îi îndeplinește dorințele tuturor oamenilor - afinal, El i-a creat, El are grijă de ei!" Această frază m-a făcut să reflectez mult timp.

"Mamă, știi de ce oamenii au copii?" m-a întrebat odată fiica mea.

"De ce?"

"Pentru iubire. Ca să cunoască iubirea omului, ca ea să înflorească. Dar se întâmplă ca adulții să nu-și iubească copiii, și iubirea nu înflorește..."

"Dar ce zici despre oamenii care nu au copii, care nu se nasc?"

"Cei care nu au copii trebuie să învețe să