Marea pată de gunoi din Oceanul Pacific

Marea pată de gunoi din Oceanul Pacific

Marea pată de gunoi din Oceanul Pacific (în engleză Eastern Garbage  Patch – continentul de gunoi din Est) - o acumulare mare de resturi în Oceanul Pacific de Nord. Pata este compusă din plastic şi alte deşeuri umane, care au fost reluate de curenţii circulari în Oceanul Pacific, în partea de Nord. În ciuda densităţii şi dimensiunii semnificative, pata nu este vizibilă pe imagini din satelit, deoarece este alcătuită din particule mici. În plus, mai multe resturi plutesc într-o stare uşor încastrată, ascunsă sub apă.

Existenţa unui continent de gunoi a fost teoretic prezisă în 1988. Pronosticurile se bazau pe datele obţinute în Alaska în perioada între anii 1985 şi 1988. Studiul plasticului, care navighează în derivă în apele de suprafaţă din Pacificul de Nord, a arătat că în zonele, supuse anumitor curenţi oceanici, se acumulează o mulţime de gunoi. Datele privind Marea Japoniei au permis cercetătorilor să sugereze că astfel de acumulări pot fi detectate şi în alte părţi ale Pacificului, unde curenţii predominanţi contribuie la formarea unei suprafeţe de apă relativ calme. În special, oamenii de ştiinţă au subliniat fluxurile sistemului Pacificului de Nord. După câţiva ani existenţa unei pate de gunoi imense a fost documentată de către Charles Moore, căpitanul californian şi explorator marin. Traversând sistemul fluxurilor Pacificului de Nord după participare la o regată, Moore a descoperit pe suprafaţa oceanului o acumulare mare de resturi. Capitanul Moore a raportat despre descoperirea sa oceanografului Curtis Ebbesmeyeru, care mai târziu a numit această regiune Continentul de gunoi din Est. Existenţa unei pete de gunoi a atras atenţia publicului şi a comunităţii ştiinţifice după publicarea mai multor articole lui Charles Moore. De atunci, marea pată de gunoi se consideră cel mai mare exemplu de poluare a mediului marin de către om.

Ca şi alte zone ale oceanului, cu un conţinut ridicat de resturi, pata de gunoi din Oceanul Pacific a fost formată de către curenţii oceanici, concentrând treptat moloz într-o zonă a oceanului. Pata de gunoi ocupă  o regiune mare, relativ stabilă în partea de nord a Pacificului, delimitată de sistemul actual al curenţilor din Nordul Pacific (o zonă numită adesea „latitudini cabaline”, sau latitudini de centură de acalmie. Vârtejul de apă al sistemului colectează gunoiul din întregul Pacific de Nord, inclusiv apele de coastă din America de Nord şi Japonia. Deşeurile sunt preluate de curenţii de suprafaţă şi, treptat, se mută spre centrul vârtejului de apă, care nu lasă deşeuri dincolo de limitele sale.

Dimensiunea exactă a petei este necunoscută. Dimensiunea nu poate fi estimată de la bordul navei, iar de pe aeronavă nu este vizibilă. Cele mai multe informaţii despre pata de gunoi, putem afla doar din calculele teoretice. Evaluările variază de la 700 mii până la 15 milioane km ² şi mai mult (de la 0.41% la 8,1% din suprafaţa totală a Oceanului Pacific). Probabil că pe acest teren se află mai mult de o sută de milioane de tone de moloz. De asemenea, se presupune că continentul de gunoi este format din două parcele combinate.

Conform estimărilor lui Charles Moore, 80% din resturi provin din sursele terestre, 20%  sunt emise de pe punţile navelor care sunt în largul mării. Moore susţine că deşeurile de pe coasta estică a Asiei se îndreaptă spre centrul vârtejului de apă timp de aproximativ cinci ani, iar de pe coasta vestică a Americii de Nord – într-un an sau mai puţin.

Pata de gunoi nu reprezintă un strat continuu de resturi plutind pe suprafaţă. Particulele din plastic descompus în mai mare parte sunt prea mici, pentru a fi observate vizual. Pentru o estimare aproximativă a densităţii de poluare, oamenii de ştiinţă examinează probele de apă. În 2001 oamenii de ştiinţă (inclusiv Moore), au constatat că în anumite zone ale petei concentrarea  plasticului a atins deja un milion de particule la un kilometru pătrat. Pe un metru pătrat plutesc 3.34 bucate de plastic cu o greutate medie de 5,1 miligrame. În mai multe locuri de regiuni poluate, concentraţia totală a materialelor plastice depăşeşte concentraţia zooplanctonului de şapte ori. În probe luate la adâncimi mai mari, nivelul deşeurilor de plastic a fost considerabil mai mic (în mare parte au fost plase de pescuit). Astfel, au fost confirmate observaţiile anterioare, potrivit cărora mai multe deşeuri de plastic sunt acumulate în straturile superioare de apă.

Unele particule de plastic se aseamănă cu zooplancton, şi meduze sau peştii le pot lua drept alimente. Un număr mare de plastic recalcitrant (capace şi inele din sticle, brichete de unică folosinţă) nimereşte în stomacurile păsărilor marine şi animalelor, în special, ţestoase marine şi albatroşii cu picioare negre.

Astfel, umanitatea din nou şi-a creat o problemă. O parte semnificativă din plastic se degradează foarte încet. De exemplu, pentru biodegradarea polietilenei ar trebui aproximativ două sute de ani, policlorura de vinil la descompunere emană produse nesigure. Sunt planificate activităţi pentru a curăţa suprafaţa oceanului cu flotile de nave special echipate, dar acest lucru este dificil să fie realizat în  practică, şi, în plus, resturile colectate încă mai trebuie să fie reciclate. Dacă nu putem rezolva problema - nu ar trebui s-o agravăm. Primul lucru care este de făcut - reducerea volumului de gunoi, care nimereşte în ocean, şi creşterea producerii ambalajelor de plastic din soiuri biodegradabile.

Sursa: ecoZOOM.org cu link pe Revista Chimia şi chimiştii