MOLDOVENII.MD

Natalia Striameț și pădurea ca acasă: cum cunoașterea sălbatică menține durabilitatea

„Când știi unde crește o boabă, știi unde e casa ta.”
— Natalia Striameț

I. Când cunoașterea începe de pe potecă
Carpații. Dimineață. O femeie pornește pe o potecă. Are un batic, un coș, pași liniștiți. Știe unde se ascunde afina, unde mușchiul arată spre ciuperci, unde iarba este „puternică” și unde „rea”. Nu citește hărți. Citește pădurea.
Natalia Striameț însoțește de ani de zile astfel de femei. Merg împreună pe trasee care nu apar pe nicio hartă și înregistrează nu doar plante, ci și conexiunile dintre corp, peisaj, ritm, grijă.
Ea studiază resursele sălbatice nu ca obiect, ci ca spațiu viu, unde se împletesc gospodăria, credința, limba, frica, dragostea și memoria generațiilor.

II. Cine este ea: etnobiologă, cercetătoare a durabilității, păstrătoare a graiului pădurii
Natalia Striameț este o cercetătoare ucraineană, doctor în antropologie ecologică, colaboratoare a Institutului Forestier European (EFI), participantă activă în proiecte internaționale despre utilizarea durabilă a produselor forestiere non-lemnoase, specialistă în Carpați, Bucovina, Transcarpatia, și comunitățile forestiere din România și Ucraina.
Ea lucrează în locuri unde pădurea nu este un peisaj, ci un partener de viață. Unde ciupercile, fructele, ierburile, scoarța, rășina și rădăcinile sunt hrană, medicină, ritual, limbaj, graniță, speranță.

III. Ce face unic abordarea ei

1. Pădurea ca partener social și cultural
   Striameț nu vede pădurea ca „resursă”, ci ca relație. Ea arată că culesul ciupercilor nu este doar o activitate economică, ci o formă de identitate socială. O boabă nu este marfă, ci legătura cu locul.

2. Cunoașterea feminină ca bază a durabilității
   Ea documentează cum femeile — bunici, mame, vecine — transmit cunoștințe: unde, când, cum, de ce. Traseele femeilor prin pădure sunt linii invizibile care leagă familia, anotimpul, gustul și economia.

3. Criza ca amplificator al cunoașterii
   În vremuri de război, migrație sau pandemii, cunoașterea despre plante sălbatice devine esențială. Striameț cercetează cum se reactualizează memoria: oamenii își amintesc din nou unde să caute și cu ce să se vindece.

4. Participare de teren, nu descriere de birou
   Ea nu face interviuri la masă. Merge împreună cu localnicii, poartă coșul, ajută la uscarea frunzelor, observă mâinile. Munca ei este una de prezență activă, fără de care cunoașterea rămâne superficială.

IV. Afina ca economie și rudenie
Ea scrie cum o singură boabă poate lega totul:
vara — aliment,
toamna — venit,
iarna — leac,
primăvara — subiect de vorbă.
Striameț arată cum afina unește sate, creează cooperative feminine, formează o economie flexibilă, nereglementată, dar salvatoare.
Dar afina nu este doar business. E o traiectorie a grijii: pentru copil — un ceai, pentru bunică — o infuzie, pentru vecină — un borcan în dar.

V. Fructul ca spațiu al conflictului și colaborării
Ea scrie despre cum cunoașterea sălbatică devine un spațiu de tensiune:
între silvicultori și săteni;
între lege și practică;
între bătrâni și cei „plecați la oraș”.
Dar totodată e și un spațiu de colaborare:
culegerea în familie,
schimbul de rețete,
uscarea împreună,
memoria feminină care ține satul.
Striameț subliniază: dacă dispare cunoașterea traseului — dispare traseul. Și cu el — și pădurea de acasă.

VI. De ce este important pentru noi
În Moldova e la fel:
există bătrâni care încă culeg plante,
femei care usucă fructe,
copii care nu mai știu numele ierbii de la poartă.
Cunoașterea există. Dar între generații — ruptură. Iar pădurea — tot mai aproape de gardul interzis.
Munca Nataliei Striameț e o invitație la refacerea relației cu natura: nu ca posesiune, ci ca vecin, prieten, rudă.

VII. Cercetătoarea care cunoaște gustul traseului
„Când mergi pe potecă cu coșul, devii alt om.”
— Natalia Striameț
Ea merge. Fără grabă. Privește urmele. Unde a fost zmeura anul trecut. Unde a dispărut cărarea. Unde o femeie tânără culege frunze și spune:
„Nu știu cum se numește — dar bunica zicea că ajută când doare.”
Și în asta e totul: cunoaștere, simțire, încredere.

VIII. Concluzie: pădurea ca formă de memorie
Natalia Striameț arată că pădurea nu e doar natură, ci spațiu în care trăiește sensul. Că iarba nu e doar o plantă, ci o scrisoare de la bunica. Că boaba nu e doar resursă, ci o amintire care se poate mânca.
Munca ei nu e doar cercetare. Este o cale de a reda poteca, cât timp nu a fost înghițită.
Și dacă vrem durabilitate — avem nevoie nu doar de legi forestiere. Avem nevoie de femei care știu unde să meargă. Și de copii care merg cu ele.

Autor: Valeriu Catruc