MOLDOVENII.MD

Natura timpului

„Vremurile nu se aleg —

în ele trăim și murim.”

Acest vers sună ca o observație liniștită:

omul se naște într-o anumită epocă,

își trăiește viața

și pleacă.

Dar în spatele acestei fraze simple

se ascunde o întrebare mai profundă.

Ce este, de fapt, timpul?

Ne-am obișnuit cu o imagine foarte clară.

Timpul — ca o linie.

El se mișcă din trecut

prin prezent

spre viitor.

Trecutul rămîne în urmă.

Viitorul este înainte.

Iar omul parcă înaintează pe această linie,

trecînd dintr-o clipă în alta.

Un tablou simplu.

Logic.

Aproape că nu ridică îndoieli.

Dar dacă ne oprim pentru o clipă

și privim mai atent,

apare un detaliu curios.

Noi nu întîlnim niciodată trecutul.

Și nu întîlnim niciodată viitorul.

Noi întîlnim mereu

doar astăzi.

Poți să planifici oricît să te trezești mîine.

Dar orice asemenea încercare

se termină la fel.

Ne trezim…

astăzi.

Nimeni nu a reușit încă

să se trezească direct în ziua de mîine.

Mîine, în mod curios,

sosește mereu

sub forma unui nou astăzi.

Singurul punct al realității

Trecutul există ca memorie.

Viitorul — ca așteptare.

Dar și memoria,

și așteptarea

apar numai acum.

Dacă privim sincer,

noi nu părăsim niciodată

clipa prezentului.

Totul se întîmplă

doar aici.

Unde se naște realitatea

În această clipă

are loc continuu creația lumii.

Iar participantul principal al acestui proces

este omul.

Fiecare om este

un punct

în care se întîlnesc trei fluxuri ale vieții.

Primul flux — energia.

Emoțiile, trăirile,

căldura vie a trupului și a inimii.

Al doilea flux — ideea.

Gînduri, sensuri,

imagini ale viitorului.

Al treilea flux — acțiunea.

Cînd energia se unește cu ideea,

se naște fapta.

Gîndul capătă formă.

Ideea începe să trăiască în lume.

Așa apar cuvintele,

deciziile, descoperirile,

orașele, tehnologiile,

destinele oamenilor.

Energie.

Idee.

Acțiune.

Trei fire

din care se țese

țesătura realității.

Paradoxul vieții

Dar acest proces are

o particularitate uimitoare.

Tot ceea ce se naște

începe în același timp

să se destrame.

Fiecare om,

apărînd pe lume,

în aceeași clipă

pornește spre sfîrșitul formei sale.

Viața este un proces de descompunere.

Dar tocmai în această descompunere

se naște creația.

Forma dispare treptat,

dar energia se eliberează.

Această energie devine emoție.

Emoția naște gîndul.

Gîndul devine acțiune.

Și în același proces

au loc simultan

două forțe:

descompunerea

și creația.

Planeta ca reacție vie

Dacă privim mai larg,

întreaga noastră planetă seamănă

cu o imensă reacție a vieții.

Evoluția biologică.

Gîndurile oamenilor.

Frica și visele lor.

Istoria civilizațiilor.

Toate acestea sînt părți

ale aceluiași proces.

Imaginați-vă o uriașă eprubetă cosmică

în care are loc

o reacție continuă.

Explozia emoțiilor.

Nașterea ideilor.

Faptele oamenilor.

Miliarde de conștiințe

participă la această reacție.

Iar lumea pe care o vedem

nu este decît manifestarea

acestui proces comun.

Atunci ce este timpul?

Și aici apare o idee neașteptată.

Dacă timpul

nu este, de fapt, o linie?

Dacă el nu curge

din trecut

spre viitor?

Dacă timpul este

viteza cu care se desfășoară această reacție a vieții?

Viteza

cu care apar emoțiile.

Viteza

cu care se nasc ideile.

Viteza

cu care ideile se transformă

în acțiuni.

Cu cît acest proces al vieții este mai rapid,

cu atît mai rapid simțim timpul.

Dar totul se întîmplă

doar într-un singur loc —

în clipa prezentului.

Spațiul gîndirii

Mai există încă un strat important

al acestui proces.

Fiecare om este

o unitate de conștiință.

Gîndul unui om

nu rămîne izolat.

El intră

în spațiul comun al gîndirii.

Din milioane de gînduri individuale

se naște

gîndirea colectivă a omenirii.

Ea formează cultura,

știința,

valorile

și felul în care vedem lumea.

Dar, în același timp,

gîndirea colectivă

se naște mereu

din gîndurile oamenilor individuali.

Mai ales ale celor

care au îndrăznit

să gîndească diferit.

Astfel, individualul

și colectivul

se nasc unul pe altul.

Omul formează

conștiința colectivă.

Iar conștiința colectivă

îl formează pe om.

În acest sens, omenirea

seamănă cu un cîmp uriaș de gîndire,

în care fiecare om

este în același timp

o ființă separată

și o parte a unui întreg.

Clipa în care există totul

Strămoșii noștri spuneau o idee simplă și profundă:

Clipa prezentului este locul

în care se întîlnește totul.

În ea există întregul trecut,

pentru că prezentul este rezultatul

întregii istorii a lumii.

Și în ea există deja viitorul,

pentru că fiecare gînd,

fiecare emoție

și fiecare acțiune

devin cauza

a ceea ce urmează.

De aceea trecutul,

viitorul

și prezentul

nu sînt, de fapt, separate.

Ele există

într-un singur loc al ființei.

În clipa prezentului.

Și anume aici —

în acest punct tăcut al realității —

continuă fără oprire

marea reacție a vieții.