O generație de femei cu valori distorsionate

V-ați întrebat vreodată de ce practic fiecăreia dintre noi îi este atît de greu să se afle mereu cu copiii?

De ce sîntem parcă atrase să ieșim din casă? De ce, pentru a ieși în lume, sîntem gata să dăm copiii noștri spre a fi educați altor oameni, oameni pe care nu-i cunoaștem? De ce ne pasă mai mult de modă și bîrfe, decât de pedagogie și alimentație sănătoasă? De ce familia nu ocupă cel mai important loc în viața noastră? De ce viitorul și auto-realizarea noastră, dorințele noastre sînt mai importante decît viitorul copiilor noștri?

Acum, toate aceste întrebări sînt din categoria retorice.

Noi nu știm cum să fim mame fericite, soții, gospodine, femei... Noi nu vedem sensul în a dedica cît mai mult timp copiilor, în a coace biscuiți în fiecare zi, în a purta fuste și rochii, a călca cămășile soțului, gîndindu-ne la scopul său de viață…

Noi nu vedem în aceste lucruri o valoare, importanță. Familia, maternitatea, devotamentul, sacrificiul, feminitatea... totul s-a depreciat. Totul și-a pierdut sensul.

De ce s-a întîmplat acest lucru?

De ce ne grăbim să muncim lăsînd copilul de 1,5-2 ani pe seama vre-unei femei ciudate la grădiniță? Ea doar nu-l va iubi. Pentru ea copilul este un conveier. Ea nici măcar nu va încerca să vadă o personalitate în acest copil. Îl va presa, cerînd să fie ca toți ceilalți, pentru că ea are alți 25 ca el și nu se poate comporta altfel cu ei.

Cu mult timp în urmă, acum 30 de ani, și mama noastră ne-a dat la grădiniță. La aceeași mătușă. Un pic ciudată. Dar nu e nimic de făcut. Trebuie să mergem la muncă. Doar aproape fiecare dintre noi avea atunci aproximativ un an.

Și am crescut și am evoluat nu acasă aproape în tot acest timp..., dar mai precis 21 de ani: 5 ani la grădiniță, 11 ani - la școală și 5 ani - la universitate. În tot acest timp, am fost acasă practic doar seara și, uneori, în weekend. Mereu ne grăbeam undeva: matinee, cursuri, lecții, testări, repetitori, examene, perechi, lucrări de curs, diplome, serviciu, cursuri…

Ni s-a spus - învață, de altfel vei fi casnică! Și acest lucru suna atît de amenințător încît vroiam, într-adevăr, să rod cu dinții granitul științei. Căci principalul lucru era diploma roșie, o muncă bună și o carieră minunată. Sau cel puțin un loc de muncă undeva, pentru a te întreține.

Cît de des ne adunam la masa împreună cu întreaga familie? Doar de sărbători.

Cît de des ne întîlnea mama de la școală? De obicei, noi veneam singuri acasă și ne încălzeam cina. Și seara, mama venea acasă obosită și furioasă pe problemele nesfîrșite de la locul de muncă. Ea nu vroia nici să vorbească, nici să mănînce. Ea întreba despre note ( dacă nu uita), verificat lecțiile și ne trimetea pe toți la culcare.

Părinții noștri nu ne cunoșteau. Ei nu știau nimic despre lumea noastră interioară, despre visele și aspirațiile noastre. Ei reacționau doar la ce era rău, pentru că nu aveau timp să reacționeze la bine.

Nici noi nu-i cunoșteam. Nici nu puteam să-i cunoaștem, pentru că nu aveam timp pentru discuții lungi, pentru odihnă de vară cu corturile lîngă rîu, pentru jocuri sau lectură împreună, pentru o excursie de familie la teatru sau în parc în zilele de odihnă…

Și așa am crescut… Așa am cultivat în noi unele idei și închipuiri despre viitor, despre viață, despre obiective și idei de viață.

Și în mintea noastră, familia ocupa un loc foarte nesemnificativ. Exact același pe care l-am văzut în familiile noastre.

Căci pentru a petrece mult timp cu copilul, să te joci cu el, trebuie să-ți placă să facă acest lucru.

Pentru a coace biscuiți în fiecare zi și să gătești diferită mîncare trebuie să-i placă să facă acest lucru.

Pentru a acorda timp casei – s-o împodobești, să faci curățenie, să creezi o atmosferă confortabilă, trebuie să-ți placă să faci acest lucru.

Pentru a vrea să trăiești cu obiectivele și ideile soțului, să-ți faci griji pentru el și pentru viitorul său, trebuie să-ți... iubești soțul, nu doar pe voi alături de el.

Toate acestea i le insuflă fiicei mama. Ea este primul și cel mai important profesor al ei. Ea indică reperele vieții. Ea o învață să iubească... misiunea ei de femeie. Ea îi explică importanța de a fi soție și mamă. Ea o învață... să iubească.

Și dacă fiica practic nu și-a văzut mama și chiar dacă a văzut-o, atunci una care nu era deloc inspirată de fericirea familiei, atunci cum s-o găsească ea însăși?!

Am fost condamnați să ne pierdem puritatea și dragostea, pentru că am fost învățați doar cum să facem o carieră.

Am fost învățați că cuvîntul "succes" contează doar în afara casei.

Și apoi plîngem încet deasupra căsniciei distruse, asupra înstrăinării copiilor și avem un sentiment ciudat că cineva ne-a mințit cîndva.

Dar întotdeauna există o ieșire din situație. Ieșirea este de a învăța. A învăța să fii mamă, soție, gospodină, femeie. Încet, cite puțin... A învăța să vezi totul cu alți ochi. Cu ochi de femeie, blînzi, iubitori…

A învăța să iubești. A învăța să nu te gîndești la muncă cea mai mare parte a zilei, ci la familia ta.

A învăța să apreciezi familia, soțul, copiii. Să le slujești lor, să-i ajuți să devină mai buni, să înflorească ca bobocii de floare, încălziți cu dragostea noastră.

Trebuie să învățăm să zîmbim copiilor și soțului, să-i îmbrățișăm mai des.

Trebuie să ne uităm mai adînc și să înțelegem că noi nu doar creștem un om, ci modelăm lumea lui interioară, viziunea sa asupra lumii, atitudinile sale față de viață. O mare parte din ceea ce va primi în copilărie îl va însoți întreaga viață. Și trebuie să facem o carieră strălucită de mamă și soție. Iar dacă nici măcar nu vom încerca să avem o astfel de creștere în carieră, dezamăgirea va fi o parte integrantă a bătrîneții noastre. Deoarece posibilitățile ratate și responsabilitatea respinsă dau fructe foarte amare în viitor.

Și este important să ținem minte că totul va da roade la un moment dat. Cum vor fi acestea? Mult depinde de noi. De vectorul nostru de viață, de valorile pe care le purtăm în această lume...în lumea familiei noastre.

Natalia Bogdan