MOLDOVENII.MD

Omenirea nu mai înțelege încotro merge știința

Practic, în fiecare zi putem auzi noutăți din sfera științifică, însă această lume tot mai mult se îndepărtează de lumea ”oamenilor obișnuiți”. De ce, în mod sistematic , omenirea înțelege greșit majoritatea descoperirilor științifice și care este dezavantajul popularizării științei— despre asta filozoful Victor Gorbatov a relatat pentru publicația rusească «Реальное время». (Se publică cu prescurtări ).

— Ce revoluții tehnico-științifice a suportat omenirea în ultimii ani?

— Voi evidenția trei lucruri importante, despre care cunoaște toată lumea. Primul - starea calitativ nouă a internetului: internetul obiectelor. Internetul de primă generație a fost mai degrabă o legătură între corporații și oameni. Dar treptat utilizatori ai internetului vor deveni cele mai obișnuite lucruri, spre exemplu, frigiderul sau ceainicul. Comparativ ci oamenii, ele vor face schimb de informații în fluxuri mult mai mari. Desigur, asta poate duce la transformarea multor instituții sociale. O asemenea tehnologie poate transforma viitorul.

A doua tehnologie, mai exact – un set de tehnologii, - ține de «cyborgizare». Aici intră și interfețele neuronale, care permit creierului să controleze anumite dispozitive, iar persoanelor paralizate – să meargă cu ajutorul exoscheletelor controlate. Aici intră și diverse cipuri și implanturi pentru extinderea memoriei, perfecționarea capacităților fizice și intelectuale ale organismului, amînarea perioadei de îmbătrînire, înlocuirea organelor bolnave și deteriorate. Cum se vede, și aceste tehnologii pot schimba viitorul omenirii — și asta nu extern, ci intern, la nivel de autoînțelegere și autoidentificare.

Al treilea lucru important, cred eu, este inteligența artificială. Se pare, IA a atins un nivel nou, de la care ea poate nu doar completa, ci și depăși inteligența firească. Ce va fi, dacă la un moment dat omul va deveni o anexă a inteligenței artificiale, animăluțul ei preferat? Poate, omenirea își va revizui rolul de coroană a creației, de pisc al progresului? Spre exemplu, în romanul fraților Strugațki «Un miliard de ani înainte de sfîrșitul lumii » a fost formulată ideea cum că adevărata coroană a creației este, posibil, o felie de lămîi și un păhărel de coniac. Iar omul a fost creat doar pentru a cultiva lămîiul și a face coniacul.

— Dar care este scopul științei moderne? Să creeze pentru oameni o viață confortabilă și să explice tot ce este încă inexplicabil?

— Voi face o mică abatere, ca să răspund la această întrebare. În mediul savanților și filozofilor științei există două tabere mari, care au valori diferite. Primii pot fi numiți «realiști» — ei cred că există ceva real, de care știința este preocupată cu adevărat. Spre exemplu, există adevărul, faptele, are sens să tinzi spre descoperirea unor fapte noi, spre căutarea adevărului. Ei cred că noi putem măsura mișcarea noastră spre adevăr și că am putea avea careva criterii ale acestui progres. Din acest set de afirmații rezultă în mod firesc o idee importantă: știința are propria valoare autonomă. Spre exemplu, pentru știință căutarea adevărului (dacă el este înțeles realist, nu doar ca un termen frumos) este o valoare principală, de dragul căreia știința există. Iar slujirea societății, progresul omenirii și fericirea viitoarelor generații - toate acestea pot fi apreciate drept niște efecte secundare plăcute.

Și este a doua tabără, tabăra «instrumentaliștilor», care spune că noi nu putem afirma la modul serios că există un adevăr independent de noi, niște fapte independente de teoriile noastre și de metodele de observare a lor. Ei spun că valoarea științei constă în aplicarea ei practică. Și toate formulele frumoase, toate noțiunile științifice, toate legile formulate de știință nu-s o pătrundere în esența lucrurilor (căci «esență» nu există), cu o metodă comodă de a descrie faptele de care dispunem. Cu alte cuvinte, «instrumentaliștii» «neagă» valoarea realismului științific. Ei atrag atenție asupra faptului că știința lucrează bine, dar află ea adevărul – noi nu știm. Cel puțin, știința se descurcă cu problemele descrierii, cu cele tehnologice și altele, care apar în fața ei. Aici reprezentanții acestei tabere nu se pot baza pe valorile autonome, caracteristice anume științei, de genul căutării adevărului. Ei trebuie așa sau altfel să legitimeze valoarea cercetării științifice în mod extern, prin indicarea slujirii umanității, fericirii viitoarelor generații etc. Așa că un răspuns univoc la întrebarea Dvs. nu este posibil. Nu-l au nici savanții, nici filozofii.

— Dar progresul științei este de neoprit, nu? Revoluțiile tehnico-științifice vor continua?

— Pentru a da un răspuns, să ne întoarcem puțin în trecut. Primul jalon — hotarul secolelor XIX și XX . În a.1900 la Paris s-a desfășurat congresul matematicienilor, unde corifeii științei de atunci și-au exprimat închipuirea despre prezentul și viitorul științei. Foarte mulți au făcut atunci declarații de program, cum că ne apropiem de construirea unor teorii finale , că ne aflăm la un pas de finalul fizicii, matematicii, logicii. Ei credeau că în scurt timp vor demonstra toate teoremele, și punct.

Acum să vedem hotarul secolelor XX și XXI. Și aici vedem stări de spirit finaliste, așteptarea finalului apropiat al științei — pozitiv (vom cunoaște totul) sau negativ (ne vom confrunta cu ceva necunoscut în principiu). Nu e de mirare. Istoria ne învață, că la capătul fiecărui secol omenirea suportă niște stări de spirit eshatologice, de așteptare a unui final. Savanții nu fac excepție.

Pentru mine, foarte importantă este cartea șui John Horgan «Sfîrșitul științei», editată în a.1996. Fiind un jurnalist științific, el realizase numeroase interviuri cu laureați ai premiului Nobel, savanți notorii, care eu extins hotarele științei, cu filozofi ai științei. El i-a văzut pe viu și pe Kuhn, și pe Popper, și pe Feyerabend. S-a dovedit, că majoritatea intelectualilor de frunte așteaptă sfîrșitul științei, deși și-l închipuie diferit... Acum trăim deja în deceniul doi al sec.XXI, multe lucruri s-au schimbat. Au fost făcute multe descoperiri care răstoarnă închipuirile și așteptările care domneau acum 20—30 de ani.

— Care anume?

— Unu – în mod neașteptat, savanții au înaintat în crearea teoriei unice TOE (Theory of everything), «Teoria totală». Au apărut posibilități neașteptate pentru crearea unor concepte principial noi, precum și pentru verificarea celor vechi, despre care anterior se credea că-s neverificabile și speculative. Asta se vede în special în domeniul fizicii fundamentale, a astrofizicii, cosmologiei. După crearea Marelui Collider Hadron a fost descoperit bosonul Higgs. Au avut loc succese în domeniul teleportării cuantice, etc. Desigur, toate acestea trebuie să le tratăm cu precauție, în special în forma în care ni le prezintă mass-media populară. Totuși, este evident că s-a pășit înainte, ceea ce nu poate fi ignorat. Savanții raportează că au transportat particule mai rapid ca viteza luminii. Este în contradicție deplină cu ceea ce părea de nezdruncinat în sec. XX.

Așa că răspunsul meu se reduce la următoarele: hai să privim aceste procese dintr-o parte. Savanții în mod repetat au tot prezis sfîrșitul științei, și de fiecare dată acesta era amînat. Să nu ne grăbim cu funeraliile științei. Vom menționa că ideea sfîrșitului științei — nu contează, în varianta optimistă sau pesimistă, — a ținut de discursul «funerar» tipic pentru intelectualii sec.XX. Acesta a început la finele sec. XIX cu teza lui Nietzsche că Dumnezeu a murit. În sec. XX Roland Bart declară că a murit autorul, după care a fost edificat un cimitir întreg de «concepte mari». Mi se pare că o vreme savanții au fost influențați de «filozofia funerară », dar au depășit-o repede.

Dacă vorbim despre sfîrșitul științei la concret, îmi voi exprima propriul punct de vedere. Mi se pare că pentru știință este aplicabil conceptul orizontului care se îndepărtează infinit de mult. Adică, prima linie a științei este un front, pe care luptăm cu necunoscutul și unde are loc ceea ce este cel mai important. Anume acolo se fac descoperirile cele mai mari, și fiecare dintre ele ne pune noi întrebări. Către acest model clasic, care nu ne prezice un final rapid, noi revenim în prezent. Adică, prin realizările noastre noi îndepărtăm hotarele posibilului.

— Adică, teoriile științifice în continuare se înmulțesc, se schimbă, se concretizează și se completează, fără a ajunge la un numitor comun?

— Și iar vor face niște abateri, înainte de a răspunde. Să lăsăm într-o parte științele social-umanitare, acolo totul e mai complicat, în special metodologia .

Dar vorvind despre științele naturii, acolo toate par mai simple. Acolo există mai multe motive de optimism. Încă în prima treime a sec. XX exista o prăpastie între fizica cuantică și teoria relativității. Ambele erau o dezvoltare a mecanicii clasice a lui Newton. Dar între ele aceste două domenii - fizica cuantică, care cercetează realitatea subatomică și teoria relativității care cercetează mega-lumea , lumea vitezelor luminii, — nu se potriveau deloc.

Dar după război, mai ales după anii 60, fizica, astrofizica și cosmologia au cunoscut un progres mare: a apărut «modelul-standard». Fizicienii se apropie tot mai mult de așa zisa «mare unire», interacțiunile fundamentale se reduc treptat la o teorie comună. Este problema pe care Einstein așa și nu a rezolvat-o — el nu a putut crea o teorie comună care să unească gravitația cu toate celelalte interacțiuni fundamentale. Azi, după descoperirea bosonului Higgs, ne apropiem de această mare unire .

— Vorbele și teoriile savanților tot mai mult se îndepărtează de înțelegerea unei persoane nu foarte culte. În scurt timp, nu-i vom mai înțelege pe savanți?

— De fapt, și eu fac parte din numărul persoanelor care văd realizările științei dintr-o parte, din parter sau chiar din galerie. Cu apariția idealurilor non-clasice și post-non-clasice ale raționalității științifice, știința se îndepărtează de bunul simț și de închipuirile noastre obișnuite despre ce este vizual, prezentabil, așteptat. Să ne amintim, barem, de faimosul experiment al lui Thomas, în care particula — electronul, de exemplu — se comportă ca o undă. Părea că asta ne va exploda toate închipuirile, dar ulterior ne-am deprins.

Grație popularizării, grație conceptului despre motanul lui Schrodinger, publicul larg a învățat să-și imagineze ce este suprapunerea cuantică. Cu timpul, vom învăța probabil să ne închipuim și alte lucruri care par contraintuitive. Dar mă tem că înainte de aceasta savanții vor descoperi altele. Ei mereu lucrează în depășire.

Și în matematică, și în fizică, și în cosmologie noi atingem nivele la care savanții spun lucruri inimaginabile, care-s incomensurabile cu omul. Și nu e de mirare. Altă dată știința a ieșit în lumea subatomică, în care omul nu a fost și nu va fi vre-o dată. Este lumea fenomenelor de alt ordin. Omul a evoluat nu pentru a înțelege structura atomului. Structura simțurilor și abilităților mentale ale lui nu-i permite să capteze adecvat, în imagini clare, realitatea subatomică. Și omul nu a fost creat pentru a călători ca viteza luminii și a cugeta despre mega-galactici și universuri. Așa că orice metodă de a vorbi despre aceasta întotdeauna presupune numeroase abateri. Fizicienii spun că quarcii au «culoare» și «aromă», dar ei au în vedere cu totul alte înțelesuri, nu cele pe care le punem noi în vorbirea de zi cu zi.

— Ce este un pericol pentru știință, cum credeți ?

— Eu văd un mare pericol în faptul că savanții, în încercară de a conferi un sens noilor lor concepte, născocesc noi imagini arbitrare, metafore, sau le împrumută din viața cotidiană. Pericolul constă în faptul că oamenii se grăbesc să accepte naiv aceste metafore. Dacă vom lua o publicație medie de știri științifice, vom vedea în titluri distorsiuni catastrofale, simplificări gigantice, ambiguități uimitoare, menite să faciliteze percepția și înțelegerea cititorului. Dar de fapt asta ne încurcă și mai mult, și nu ne apropie de adevăr.

Ne aflăm în situația, în care de pe prima linie a științei, care este foarte departe, se aud strigăte: «Ei, priviți, am făcut o descoperire nouă!» Dar înainte ca noi să clarificăm ce descoperire anume, în conștiința noastră esența ecestui fenomen este distorsionată total, ca într-un aparat de telefon prost. Cea mai mare parte a noutăților din știință omenirea le înțelege eronat. Cred că asta este problema.

Omenirea nu mai înțelege încotro se mișcă știința. Popularizarea științei este o cauză nobilă, dar nu știu dacă ea este în stare să se isprăvească cu această problemă. Pentru că popularizarea are și cealaltă parte — ea ține iminent de simplificare. Dar orice simplificare poate denatura, și nu putem fi siguri că această denaturare este acceptabilă.

Matvei Antropov

Источник: noi.md