MOLDOVENII.MD

Omenirea și eroarea gîndirii bidimensionale: de ce căutarea conștiinței se poate lovi de limita percepției umane

De-a lungul mileniilor, omenirea încearcă să înțeleagă natura realității și natura propriei conștiințe. Se schimbă civilizațiile, religiile, școlile filosofice, modelele științifice, limbajele prin care este descrisă lumea, dar direcția profundă a căutării rămîne aproape neschimbată.

Omul încearcă să înțeleagă: ce este conștiința, ce este subiectivitatea, ce este ființa, ce este moartea, ce este infinitul și dacă există o limită a cunoașterii umane.

Civilizația modernă se sprijină pe o presupunere fundamentală: lumea se împarte în două părți — cunoscutul și necunoscutul.

Ceea ce nu este cunoscut astăzi este considerat ceva ce va fi studiat mîine. Știința, tehnologiile și acumularea cunoașterii sînt percepute ca un proces nesfîrșit de extindere a domeniului cunoscutului.

Dar istoria căutării umane arată un lucru straniu.

Într-un domeniu, omenirea face un progres uriaș. În altul, aproape că nu se mișcă din loc.

Omenirea veche înțelegea deja forța conștiinței

Omul modern privește adesea civilizațiile vechi de sus, ca pe niște societăți primitive. Dar dacă privim atent istoria, devine evident: culturile vechi înțelegeau foarte profund mecanismele percepției umane.

Preoțimea Egiptului antic construia sisteme întregi de dirijare a atenției omului: prin simbol, ritual, arhitectură, mit, impact emoțional, frică, sacralitate, trăire colectivă.

Preoții înțelegeau foarte bine: conștiința umană poate fi orientată.

Mai tîrziu, școlile filosofice au început să cerceteze gîndirea deja la nivelul logicii și al metafizicii.

Știința modernă a continuat acest drum: neurobiologia, științele cognitive, științele comportamentale, inteligența artificială, psihologia, neurofiziologia.

Omenirea a învățat: să cerceteze atenția; să înțeleagă mecanismele memoriei; să modeleze comportamentul; să analizeze distorsiunile cognitive; să influențeze conștiința de masă; să studieze procesele neuronale; să gestioneze fluxurile informaționale.

Dar tocmai aici apare principalul paradox.

De ce omenirea înțelege mecanismele gîndirii, dar nu înțelege însuși faptul subiectivității?

Filosoful David Chalmers a propus una dintre cele mai importante distincții din filosofia contemporană a conștiinței: el a împărțit problema conștiinței în „problema ușoară” și „problema dificilă”.

„Problema ușoară a conștiinței” este legată de mecanisme: cum funcționează memoria, cum procesează creierul informația, cum se formează reacțiile, cum apare atenția, cum ia omul decizii.

Anume aici omenirea a obținut un progres enorm.

Dar „problema dificilă a conștiinței” se referă la o întrebare cu totul diferită: de ce există, în general, experiența subiectivă?

De ce materia nu doar calculează, ci trăiește?

De ce există senzația interioară a ființei?

De ce omul nu doar reacționează la lume, ci se simte pe sine în interiorul acestei lumi?

Știința poate descrie activitatea neuronală a unui om care privește cerul înstelat. Dar nu poate explica de ce există, în general, trăirea frumuseții stelelor.

Putem descrie activitatea electrică a creierului în starea de frică. Dar aceasta nu explică de ce frica este simțită subiectiv.

Putem analiza iubirea ca proces biochimic. Dar aceasta nu dezvăluie însuși faptul interior al trăirii iubirii.

Și aici apare o problemă fundamentală.

În mii de ani, omenirea a avansat colosal în cercetarea mecanismelor conștiinței, dar aproape că nu s-a apropiat de înțelegerea naturii subiectivității.

Teoria memelor și problema conștiinței colective

Un alt pas important în înțelegerea gîndirii umane a fost făcut de Richard Dawkins, care a propus teoria memelor.

Dawkins privea memele ca pe unități de informație culturală, capabile să se răspîndească asemenea genelor.

Ideile, simbolurile, religiile, ideologiile, imaginile, fricile, modelele sociale, construcțiile culturale — toate acestea se pot replica prin conștiința colectivă.

De fapt, teoria memelor a arătat: gîndirea umană nu este niciodată pe deplin autonomă.

Prin om trec permanent: ideile epocii; fricile colective; miturile civilizaționale; construcțiile ideologice; sistemele religioase; arhetipurile culturale.

Omul consideră adesea drept gînduri proprii ceea ce, în realitate, este produsul mediului memetic colectiv.

Și aici teoria memelor se intersectează neașteptat cu „problema dificilă a conștiinței”.

Omenirea a învățat să înțeleagă cum se răspîndesc ideile. Dar nu înțelege ce este însuși purtătorul experienței subiective.

Înțelegem mecanismele replicării sensurilor. Dar nu înțelegem natura celui care trăiește aceste sensuri.

Asimetria stranie a căutării umane

Dacă privim istoria omenirii în ansamblu, apare o imagine stranie.

În domeniul cognoscibilului, civilizația se dezvoltă rapid.

Din lumea antică pînă la inteligența artificială, omenirea a parcurs un drum uriaș.

Dar în domeniul întrebărilor-limită, totul arată altfel.

Ce este conștiința? Ce este subiectivitatea? Ce este ființa? Ce se află dincolo de percepție? Ce este moartea? De ce există experiența interioară?

La aceste întrebări omenirea nu a putut da un răspuns definitiv nici în vechime, nici astăzi.

S-a schimbat doar limbajul descrierii.

Mitologia a fost înlocuită de filosofie. Filosofia — de religie. Religia — de știință. Știința — de teoriile informaționale.

Dar adîncul însuși a rămas inaccesibil.

Și aici apare un gînd pe care civilizația modernă aproape că nu îl admite.

Dar dacă problema nu ține de timp și nici de lipsa cunoștințelor?

Dar dacă însuși modelul căutării a fost greșit de la început?

Poate că lumea nu se împarte în două părți, ci în trei

Omenirea gîndește în interiorul unui model bidimensional: cunoscutul și necunoscutul.

Dar istoria conștiinței poate indica existența unui al treilea domeniu: incognoscibilul.

Necunoscutul este ceea ce mai poate fi studiat.

Dar incognoscibilul este ceea ce se poate afla dincolo de însăși arhitectura percepției umane.

Omul poate: să simtă întîlnirea cu acest domeniu; să creeze simboluri; să construiască metafore; să formeze sisteme religioase; să creeze modele filosofice; să descrie urmările atingerii adîncului.

Dar nu îl poate cuprinde pe deplin în categoriile umane.

Tocmai de aceea omenirea creează permanent sisteme absolute de explicare a lumii.

Conștiința nu suportă golul.

Cînd omul se confruntă cu un domeniu pe care nu îl poate înțelege, începe să îl completeze cu imagini: zei, cosmologii, ideologii, modele metafizice, concepții ale adevărului absolut.

Și aici se naște una dintre principalele surse ale conflictelor civilizaționale.

Oamenii nu încep să lupte pentru ceea ce este cunoscut.

Ei încep să lupte pentru propriile proiecții asupra domeniului incognoscibilului.

„Unde erai cînd se creau stelele?”

În multe texte vechi, omenirea se întîlnește iar și iar cu aceeași idee: omul nu a fost prezent la originile ființei.

Una dintre cele mai puternice imagini se află în Cartea lui Iov, unde omului i se adresează întrebarea: „Unde erai cînd se creau stelele?”

Aceasta nu este o întrebare despre religie.

Este o întrebare despre scară.

Omenirea a învățat să controleze materia. A învățat să modeleze creierul. A învățat să influențeze planeta. A învățat să cerceteze conștiința.

Dar omul nu a creat însăși structura ființei.

Nu a creat legile timpului.

Nu a creat însuși faptul experienței subiective.

Și poate că această diferență este principială.

Principala descoperire a civilizației poate fi încă înaintea noastră

Omul modern percepe recunoașterea limitei ca pe o slăbiciune.

Dar poate că recunoașterea existenței incognoscibilului va deveni cea mai înaltă formă de maturitate intelectuală a civilizației.

Atunci se va schimba însăși structura căutării umane.

Știința va înceta să se transforme într-o religie a atotcunoașterii.

Ideologiile își vor pierde dreptul de a pretinde adevărul absolut.

Filosofia va deveni mai prudentă în concluziile definitive.

Sistemele spirituale vor înceta să prezinte hărțile simbolice drept descriere completă a infinitului.

Iar omenirea va putea, pentru prima dată, să construiască o etică mai matură a interacțiunii: cu sine; cu societatea; cu natura; cu conștiința; cu realitatea ca atare.

Pentru că recunoașterea limitei nu înseamnă renunțarea la cunoaștere.

Înseamnă recunoașterea dimensiunii ființei.

Și poate că tocmai lipsa acestei recunoașteri a făcut omenirea, timp de milenii, să confunde: cunoscutul, necunoscutul și incognoscibilul.

Autor: Валерий Катрук