MOLDOVENII.MD

Potența omului: tehnologia imaginilor ca cheie pentru gestionarea conștiinței și a propriei vieți

Uneori pare că lumea este condusă de evenimente — politică, crize, știri, fluxul nesfîrșit de informații. Dar dacă ne oprim și privim mai atent, observăm altceva: lumea este condusă de imagini.

Evenimentele trec, faptele se uită, însă imaginile rămîn. Ele se așază în limbaj, în conversații, în formule obișnuite și, treptat, încep să orienteze modul în care gîndim. De aceea imaginile sînt adesea mult mai durabile și mai influente decît orice informație.

Imaginile se răspîndesc prin intermediul memelor. Nu este vorba neapărat despre glume sau imagini de pe internet, așa cum s-ar crede. În sens mai larg, o memă este o mică construcție de sens, o formulă scurtă, o unitate de idee care se transmite ușor de la om la om. La început apare ca o metaforă, apoi ca o expresie comodă, iar în timp devine ceva obișnuit. Și, într-un moment aproape imperceptibil, începe să determine modul în care oamenii gîndesc.

Astfel se formează în conștiința colectivă întregi sisteme de percepție.

Dacă memele pot modela gîndirea societății, apare o întrebare importantă: poate fi folosită această tehnologie nu doar pentru a influența conștiința publică, ci și pentru a lucra conștient cu propria gîndire? Putem folosi imaginile nu doar pentru a absorbi sensuri străine, ci și pentru a ne proteja de ele?

Una dintre aceste imagini ar putea fi mema pe care o putem numi „potența omului”.

În limbajul obișnuit, cuvîntul „potență” este asociat mai ales cu fiziologia. Însă într-un sens mai profund, potența înseamnă capacitatea de reacție interioară, capacitatea de a trăi lumea cu intensitate. Potența omului este starea în care o persoană poate simți uimire, interes și o vibrație interioară în fața existenței — în fața naturii, a vieții, a frumuseții pămîntului.

Cînd această capacitate este prezentă, omul percepe realitatea altfel. El nu doar analizează lumea în mod rațional, ci o și simte. Este capabil să se mire, să admire, să observe legături subtile între fenomene. Dintr-o astfel de stare se naște o gîndire autentică — vie, profundă, capabilă să vadă lumea ca un întreg.

Dacă privim însă la civilizația contemporană, observăm o tendință îngrijorătoare: la mulți oameni această capacitate pare să se estompeze.

Lumea este prezentată tot mai des prin imagini ale pericolului. Căpușe, viruși, animale periculoase, catastrofe, riscuri permanente — toate acestea creează în conștiință imaginea naturii ca spațiu al amenințării. În acest fel, natura începe să fie percepută nu ca un spațiu al vieții, ci ca un teritoriu al riscului.

Treptat, omul își pierde capacitatea de a simți lumea.

Apare astfel o stare care poate fi numită impotența omului. Nu în sens biologic și nici în sens de gen. În acest context, impotența omului înseamnă pierderea reacției vii față de lume. Un om poate deține o cantitate uriașă de informație și totuși să nu mai simtă vibrația vieții.

Aici imaginea potenței omului începe să funcționeze prin contrast. Pe de o parte — potența ca abilitate de a simți, de a admira și de a percepe profunzimea lumii. Pe de altă parte — impotența omului ca stare de amorțire interioară, în care viața nu mai trezește nici o emoție.

Această opoziție face imaginea puternică. Pentru că ea începe să ridice întrebări esențiale: este omul capabil să simtă lumea? Trăiește el în contact cu natura? Mai poate simți uimire în fața vieții?

Cînd o asemenea imagine apare în conversații, în texte sau în discursul public, ea începe treptat să lucreze. Așa funcționează memele: ele devin puncte de organizare ale sensului.

Mema „potența omului” poate deveni un astfel de punct. Nu un slogan și nu o ideologie, ci o întrebare care readuce atenția asupra stării interioare a omului.

Pentru că fără această potență interioară, omul poate vorbi despre ecologie, despre viitorul planetei sau despre destinul civilizației — însă toate acestea rămîn doar construcții intelectuale.

Cînd însă această potență există, apare o altă relație cu lumea. Apare sentimentul de legătură, de responsabilitate și de apartenență. Atunci discuția despre ecologie nu mai este o temă abstractă, ci devine parte a unei experiențe personale.

De aceea, astăzi apare tot mai des o altă temă importantă — ecologia conștiinței.

Sîntem obișnuiți să vorbim despre poluarea aerului, a apei, a solului sau despre distrugerea ecosistemelor. Dar există și un alt tip de poluare — poluarea informațională. Conștiința omului este umplută zilnic cu imagini străine: știri, reclame, frici, interpretări gata făcute ale realității.

Dacă omul nu înțelege cum funcționează memele și imaginile, gîndirea lui devine treptat un teritoriu controlat de alții.

În schimb, înțelegerea acestei tehnologii deschide o altă posibilitate. Omul poate alege conștient imaginile care îi modelează gîndirea. Își poate proteja conștiința de sensuri distructive și poate readuce în spațiul public acele imagini care trezesc viața.

Imaginea potenței omului poate fi privită exact în acest fel.

Nu doar ca o metaforă filozofică, ci ca o amintire simplă: omul rămîne parte a planetei vii. Iar capacitatea de a simți natura, de a admira frumusețea ei și de a trăi legătura cu lumea nu este o slăbiciune, ci o sursă de putere.

Poate că tocmai redescoperirea acestei potențe interioare va deveni una dintre cheile viitorului — un viitor în care omul va învăța din nou să trăiască în armonie cu Pămîntul.

Autor: Валерий Катрук