Proprietatea funciară şi structura economică şi gospodărească (studiu istoric şi juridic). Partea 2

Prima ataşare a ţăranilor de pămînt a apărut odată cu introducerea cauţiunii solidare: obligaţiunile comunităţii de a plăti tribut pentru foştii sau insolvabilii membri ai societăţii rurale. În urma acestei măsuri strict necesare societăţile rurale puneau piedici membrilor lor în transferare la alte terenuri mult mai favorabile (în special, cele bisericeşti). Iniţial, ieşirea a fost complicată de necesitatea de a plăti un impozit destul de semnificativ, care a fost calculat după numărul anilor trăiţi de om pe lotul lui, calculele deveneau chiar imposibile, dacă în gospodărie locuiau succesiv zeci de ani tată şi fiu. De fapt, era vorba despre o ataşare economică a băştinaşilor de locul lor de reşedinţă. Ataşamentul juridic, exprimat prin anexarea ţăranilor la avere şi comunitate, apare la sfîrşitul sec.XVI - începutul sec.XVII şi devine posibil datorită elaborării cărţilor cadastrale (1592-1593), în care toţi ţăranii înregistraţi se considerau de nedespărţit de pămînt sau de comunitate. "Un astfel de ataşament, desigur, nu a avut nimic comun cu iobăgia. Pur şi simplu a fost o măsură poliţistă. (V.O. Klucevski).

Specificul funciar administrativ al comunităţii provine de la introducerea taxei pe cap de locuitor (1722) într-o sumă considerabilă pentru acea vreme - 74 de copeici de la un suflet de sex masculin de orice vîrstă. "Plata ar trebui să fie luată nu numai de la lucrători, ci de toate persoanele incluse în listele de recensămînt: nou-născuţi, copii, vîrstnici, schilozi, nenorociţi, nebuni, într-un cuvînt, toate persoanele de sex masculin, prezentate în listă, inclusiv noi morţi. Deci, ce s-a întîmplat?

Ţăranii aveau în proprietate parcele de măsuri diferite. Transferul de impozitare pe suflet a avut ca efect faptul că ţăranii, care au avut mult pămînt şi puţine suflete, au plătit cu uşurinţă impozite, iar cei, care aveau puţin pămînt şi multe suflete, îndurau cu greu o astfel de impozitare. Secţiile cadastrale - Mandate - au fost pline de plîngeri împotriva acestei noi ordine a lucrurilor. Ţăranii au continuat să stea pe loturile lor ereditare şi achiziţionate, şi fiecare familie plătea impozit pe cap de locuitor înscris în cadrul ultimului sondaj, fără nici o atenţie la cantitatea terenurilor posedate. Posesia a continuat să fie personală, ci nu comunal, şi este clar la ce inegalitate flagrantă a dus impunerea pe cap de locuitor.

La oameni, care au avut puţin pămînt sau nu au avut deloc, foarte uşor a apărut ideea de o redistribuire egală a terenurilor între toţi contribuabili. Plîngerile asupra faptul că unii au puţin pămînt şi alţii mult, de obicei, se încheiau cu o declaraţie privind necesitatea de a impozita plătitorii în mod proporţional. „Vedem aici o imagine a luptei între bogaţi şi săraci, proprietari şi proletariat. Oamenii săraci vor să ia terenuri de la bogaţi şi să împartă în mod egal între toţi locuitorii din voloste. Săracii nu se gîndesc la remunerarea proprietarilor. Proprietatea sacră trebuie să fie luată în mod liber. Guvernul sprijină săracii şi impune redespărţirea pămînturilor, fără nici o jenă în legătură cu încălcarea principiului proprietăţii".

Iată de aici, se pare, se trag rădăcinile comunităţii noastre, şi iată cum a fost impusă dorinţa de a egala totul! Nici un fel de aspiraţie veche rusă spre colectivism, ci un impozit monetar egal pentru toţi, care a pus întrebarea privind dreptul egal la proprietate funciară pentru toţi membrii societăţii rurale, rezolvată de o Instrucţiune hotărnicească din 1754, care a stabilit că:

1. Dreptul de dispunere privată a terenurilor ţărăneşti este anulat. Aceste terenuri nu pot fi vîndute sau amanetate nici la ţărani, nici la persoane străine, nici măcar conform hotărîrii instanţei de judecată.
2. Dreptul la moştenire asupra pămînturilor ţărăneşti este anulat. Toate terenurile sunt anexate la ţărani, care plătesc impozit pe cap de locuitor, după moartea proprietarilor nu se împart între moştenitori, ci trec în apartenenţa statului, este un fel de naţionalizare a pămîntului.
3. Dreptul de a ocupa terenuri disponibile prin aplicarea muncii personale este anulat. Ceea ce ţăranii au demonstrat contrar datelor cadastrale şi au vîndut, se ia de la cumpărători şi se trece în posesia statului.
   Dar nu au existat nici un fel de limite. Ţăranii au fost forţaţi să se mute de la conace în sate mari, iar dacă acestea nu au executat ordinele, atunci toamna li se stricau cuptoare. Din cauza dezacordului majorităţii ţăranilor, dispoziţiile autorităţilor locale cu privire la redistribuirea egalitară a întregului pămînt se executau cu greu sau nu se executau deloc: ţăranii nu au reuşit să se împace cu gîndul de pierdere a pămîntului strămoşesc. În unele provincii tranziţia reală de la proprietatea privată la utilizarea comună a fost realizată doar în anii 30 ai sec. XIX-lea.

Astfel, la sfîrşitul sec.XVII- începutul sec.XIX, proprietatea funciară privată, ereditară, a fost distrusă, iar utilizarea funciară la moşie sau conac a fost înlocuită cu folosirea comunală a terenurilor prin fîşii de pămînt. Terenul comunităţii este împărţit în mod egal între toţi membrii de societate rurală care au împlinit vîrsta de muncă, deşi se cultivă, se ară şi se coseşte separat de către fiecare ţăran. Mai mult ca atît, acesta nu are practic nici un fel de drepturi individuale asupra pămîntului, care ar fi fost stipulate de legislaţie. Terenul de pămînt s-a transformat într-un fel de datorie, impozit, care este conceptul de bază al structurii funciare ţărăneşti, precum şi atribuirea pămînturilor este conceptul de bază al proprietăţii funciare boiereşti. Deci, unii aveau dreptul de a deţine, fără a cultiva, în timp ce alţii nu au avut drepturi asupra terenurilor pe care le-au cultivat. Feudalismul a separat dreptul funciar de terenuri agricole. Ce scop urmăresc reformele agrare în Rusia şi în toată lumea?

Sursa: forum.anastasia.ru