MOLDOVENII.MD

Relaţii funciare în Rusia feudală (sec. IX-XIX)

Relaţii funciare în Rusia feudală (sec. IX-XIX)

1. Istoria reformei agrare în Rusia ar trebui să fie văzută  ca un proces de concentrare a gestionării resurselor  funciare, care a avut loc în 5 etape majore: 1) formarea statului, 2) predarea pământului la feudali, 3) transmiterea terenurilor de pământ  în mâinile reprezentanţilor capitalului industrial, comercial şi financiar, 4) înstrăinarea masivă a omului de la pământ în favoarea proceselor de industrializare şi urbanizare (perioada de construire a socialismului) şi 5)  reformele actuale din Rusia. La analiza acestor transformări, în primul rând, ar trebui să înţelegem că iniţial terenurile de pământ se găseau în folosinţa acelor oameni, care locuiau pe ele şi le prelucrau. Stabilirea strămoşilor pe aceste terenuri nu se asemăna cu situaţia actuală: "atunci nu erau satele aglomerate… fiecare persoană trăia retras pe terenul său de pământ. Utilizarea acestui teren a fost pe viaţă, ereditară, nu aveau loc redistribuiri ale pământului, noţiuni privind dreptul de proprietate nu existau. Pământul servea drept bază pentru viaţa unei familii sau a întregului clan şi era Patrie pentru cei care îl tratau  cu dragoste.
Agrologii contemporani numesc locurile aşezărilor antice a strămoşilor noştri  opolie (ополье). Opolie aveau un caracter specific de pătură vegetală, care putea fi definită ca păşuni şi păduri. Casele erau înconjurate de livezi şi dumbrave  de tip parc,  care se peridau cu pajişte şi iazuri. Pădurile ocupau toate dealurile, lăsând  văile pentru păşuni umede şi mlaştine. Abundenţa terenurilor de pământ libere permiteau fiecărui gospodar să ia atât pământ, cât era posibil. Comunitatea de oameni se alcătuia din familii, care locuiau împreună în aşezări, toţi erau uniţi de o năzuinţă spre crearea unui spaţiu frumos.

2. Totul s-a schimbat odată cu formarea statului în Rusia. Statul a declarat pe el însuşi proprietar suprem al tuturor terenurilor de pămînt,  apoi a impus poporului, care trăia pe el, un tribut (impozit funciar), apoi a consolidat dreptul de gospodărire şi administrare şi a început se împarte pământul “său” între vasalii lui – drujina (oştirea cnejilor din vechea Rusie), mănăstiri şi cnezi. Interesele oamenilor, care locuiau pe acest pământ iniţial, aproape nu se luau în seamă. Istoria cunoaşte numeroase conflictele, discordii interne, războaie pe parcursul cărora oamenii erau izgoniţi de pe locurile "lor" vechi, moşiile lor, pe dânşii le transformau în smerzi, iobagi, sclavi, le  înrobeau şi le distribuiau între favoriţii temporari ai statului. Pe unele dintre aceste sclavi, cnejii şi slujitorii lor le puneau la treabă pe terenuri virane, surplusurile se vindeau.  Anume din această sclavie  se trage şi începutul proprietăţii private asupra pământului.

Cultivarea prelungită a terenurilor de pământ de către strămoşii noştri pe peisajul cu păşuni şi păduri a redat pământurilor cel mai înalt grad de fertilitate. Anume acest fapt a permis de a transforma  locurile  cele mai vechi de aşezări umane în terenuri arabile. Iniţial, terenurile arabile au apărut pentru prima dată pe poieni naturale împrăştiate printre păduri de tip parc, dumbrave. Treptat, terenurile  arabile s-au extins în urma tăierii şi arderii pădurilor.
Este greu de imaginat modul în care oamenii, care trăiau pe un teren tribal, ar putea schimba, în mod voluntar, gestionarea moşiilor pe o  muncă grea şi ingrată a unui plugar. Este clar că de cultivarea primelor terenuri se ocupau prizonierii, sclavii, precum şi acei oameni liberi, la care au distrus moşiile, care au pierdut pământul lor tribal şi au fost nevoiţi să-şi abandoneze casele şi grădinile şi să se ocupe de a face pâine în locuri străine. Aşa a fost realizat conceptul, injectat în Rusia: "În sudoarea feţei vei ara pământul tău".
Este probabil, ca anume în această perioadă la strămoşii noştri, alături de terenuri patrimoniale au apărut terenuri dobândite. Achiziţionarea drepturilor asupra acestor terenuri iniţial se baza pe dreptul asupra unei munci împrumutate (право трудовой заимки).

"Pământul însuşi nu avea nici un preţ, el nu putea fi vândut nimănui, pentru că nu se găseau cumpărători; fiecare putea să ocupe terenuri libere. Deloc surprinzător, în ochii comunităţii  locale, era faptul că omul dobândea dreptul asupra unui teren de pământ concret nu în urma  achiziţionării lui, sau primirii din partea statului, sau disponibilităţii unui document, ci datorită faptului că el lucra pe el. Dreptul de a utiliza pământul se dobândea prin muncă pe el. De aceea, atunci  în rândul populaţiei muncitoare agrare, nu ar putea exista nici un concept de proprietate asupra pământului: nimeni dintre oameni nu a spus: "Aceasta este proprietatea mea", pentru că pământul a fost disponibil pentru toţi - la fel cum nimeni nu ar spune : "Acesta este aerul meu".  Însă dreptul de împrumut (право заимки) – dobândirea dreptului asupra unui teren iniţial se baza pe dreptul asupra unei munci împrumutate -  această formulă nu ar putea fi aplicată către sclavi: aceştia nu aveau drepturi asupra terenurilor cultivate pentru că  erau sclavi - oameni care, în genere, nu au nici un drept. Şi, prin urmare, atunci când cneazul coloniza şi punea la treabă slujitorii săi pe un teren arabil, el déjà spunea: acesta este pământul meu, deoarece el este prelucrat de sclavii mei. În acest fel, a apărut proprietatea privată asupra terenurilor de pământ, şi, prin urmare, o singură persoană putea avea o mulţime de terenuri proprii: pentru că ea trebuia să obţină doar o mulţime de sclavi sau să recruteze o mulţime de muncitori forţaţi. Prin urmare, împreună cu proprietatea asupra pământului au apărut şi oameni bogaţi; în mâinile proprietarilor terenurilor s-au acumulat mari bogăţii, ei au format clasa superioară, şi ulterior au devenit cunoscuţi sub numele de boieri. Aceşti boieri întruchipau noţiuni noi privind proprietatea asupra pământului şi oamenilor, care locuiau pe el. Nicăieri pământul însuşi nu putea fi obiect de proprietate, nu  putea aduce avere, acest lucru a fost posibil numai în cazul dacă împreună cu pământul se ivea o posibilitate de a impune alţi oameni să lucreze pe el în folosul lui.

3. După o perioadă de fragmentare feudală în Rusia a început înfiinţarea unui stat centralizat care avea nevoie de slujitorii noi. Printre aceştia se distribuiau pământuri frontaliere împreună cu populaţia care locuia pe ele. De aici şi vine năzuinţa de a fixa ţărani pe locurile lor de trai pentru a trăi şi a se alimenta din munca lor şi mai departe. În ceea ce priveşte agricultori guvernamentali, pentru ei a fost creată instituţia de obşte.