Rețeaua biologică sau Wood Wide Web

Cred că mulți au auzit teoria conform căreia copacii pot și chiar comunică între ei. Despre asta s-a scris în cărți, s-a discutat în podcasturi și în videoclipuri. Și noi tindem să credem aceste lucruri pe cuvânt, fiind obișnuiți cu imaginea pădurii înțelepte, aproape de basm.

Dar să vedem cum funcționează de fapt acest sistem.

Cum anume transmite „pinul” un mesaj „mesteacănului”? Și cine a fost savantul care s-a conectat primul la acest „internet al pădurii” și a reușit să descifreze semnalele lui?

Trasarea traseului: cum a fost demonstrat schimbul de resurse

Încă în anii ’90, ideea că arborii se ajută reciproc părea pentru știința academică aproape o erezie. Se considera că pădurea este o arenă a celei mai dure competiții.

Însă în 1997, ecologista canadiană Suzanne Simard a realizat un experiment care a permis, la propriu, să fie văzut ceea ce era invizibil (Simard et al., 1997).

Ea a plasat ramuri de mesteacăn și de brad, care creșteau una lângă alta, în pungi ermetice. Mesteacănului i s-a administrat dioxid de carbon cu izotop radioactiv (carbon-14), iar bradul a fost acoperit cu o pânză densă, blocându-i posibilitatea de a face fotosinteză. Izotopii au funcționat ca un marker luminat.

Scanarea a arătat o imagine surprinzătoare: fiind expus la soare, mesteacănul a început să transfere excesul de carbohidrați către bradul care suferea de foame în umbră. Iar cablul de comunicare a fost micoriza — rețeaua simbiotică a ciupercilor din sol.

În același timp, miceliul nu acționează deloc din altruism. Ciuperca funcționează mai degrabă ca un furnizor pragmatic, percepând strict pentru tranzacție propria „comision” — până la 20–30% din zaharurile sintetizate de arbore.