Ștefan cel Mare și Valahia

În evul mediu relațiile dintre Moldova și Valahia au avut un character complex fiind determinate de o serie de factori. În primii ani de existenţă a statului medieval Moldova acesta nu avea graniţă comună cu Valahia din cauza interpunerii Ungariei, care, în scopul extinderii spre Dunăre, i-ar fi asigurat o punte de legătură între sud-estul Transilvaniei şi marele fluviu prin aşa-numitul „culoar unguresc”.

În 1470 domnul Valahiei Radu cel Frumos scria braşovenilor că „nu are pace acum cu moldovenii şi cu Ştefan voievod” (după ce năvălise asupra Moldovei la sfîrşitul anului 1469), totodată voievodul muntean mustra pe braşoveni: „căci vindeţi arme acestor moldoveni” (quia arma ipsis venditis Moldaviensibus). Şi letopiseţele moldoveneşti în haină slavonă (germană şi polonă), izvoare de nepreţuit prin bogăţia de informaţii culturale şi istorice, reflectă adecvat realităţile politice, diplomatice, militare, moldo-ardeleano-valahe din secolele XIV-XVI, fixate în actele Cancelariilor domneşti. Astfel, letopiseţele moldoveneşti, scrise la curtea lui Ştefan cel Mare, redau aproape mot-a-mot formulele din corespondenţa oficială a lui Ştefan privind „blestemaţii turci şi muntenii hicleni” (клети турции и с хикленими мунтяне), despre „cei buni şi mulţi boieri mari şi oşteni cei buni şi tineri”, despre „mulţime mare de oşteni moldoveni”, „ce au căzut sub mîinile limbilor (noroadelor) necredincioase păgîne şi sub mîinile muntenilor păgîni, care au fost părtaşii păgînilor, care au fost de partea lor împotriva creştinilor”. Aşadar, actele oficiale ale Cancelariei Moldovei, letopiseţele moldoveneşti, precum şi prima cronică în limba moldovenească – „Letopiseţul” lui Grigore Ureche demonstrează integral şi cuprinzător, lipsa oricăror „legături” între Moldova şi Ţara Basarabilor (Valahia, Muntenia).

Documentele moldoveneşti, cronicile moldoveneşti oferă numeroase dovezi definitive, de netăgăduit, ce se completează reciproc, confirmînd existenţa unor „legături neîntrerupte, a unor acţiuni de solidaritate şi colaborare” între Valahia (Muntenia) şi Turcia, „legături” ce se manifestau „multilateral şi permanent”, întîi de toate, în campaniile valaho-turceşti împotriva Moldovei. Interesele politice comune ale Valahiei şi Porţii Otomane, legăturile lor neîntrerupte şi multilaterale, acţiunile lor de solidaritate şi colaborare militară permanentă împotriva Moldovei, au avut ca rezultat crearea Frontului antimoldovenesc al Valahiei şi Turciei, care, în cele din urmă, a dus la ruinarea şi la răşluirea Moldovei.

În timpul domniei lui Ştefan cel Mare otomanii au atacat Moldova de 11 ori, inclusiv campaniile din iarna 1475 (Bătălia de la Vaslui), din vara 1476 (Bătălia de la Valea Albă), din 1484, în urma căreia au fost rupte de la Moldova Cetatea Albă şi Chilia. Toate aceste năvăliri au fost întreprinse de turci împreunaţi cu valahii (muntenii). Izvoarele istorice mărturisesc că acţiunile militare valaho-turceşti împotriva Moldovei, acţiuni de solidaritate şi de colaborare, într-adevăr au fost neîntrerupte. Războiul de 60 de ani al Valahiei şi Turciei – 21 de bătălii – împotriva Moldovei l-au declanşat valahii (muntenii).

Mărturiile documentare confirmă existenţa tranzacţionalismului politic multisecular, practicat fructuos pînă în zilele noastre. „Ştefan cel Mare care a cucerit Valahia în mai multe rînduri, nu s-a gîndit s-o păstreze pentru dînsul, ci a numit acolo domni munteni”. „Toţi domnii pe care Ştefan a căutat să-i impună pe tronul Valahiei au trecut rapid în tabăra sultanilor, însoţindu-l în campaniile împotriva Moldovei”.