Tania a ieșit din maternitate cu fiul ei... (Povestire)

Tania a ieșit din maternitate cu fiul ei. Minunea nu s-a întâmplat. Părinții ei nu au venit s-o întâmpine. Soarele de primăvară strălucea, ea și-a închis mai strâns geaca, care acum îi era largă, a luat într-o mână pachetul cu lucruri și documente, iar cu cealaltă și-a așezat copilul mai comod și a pornit la drum.
Nu știa încotro să meargă. Părinții refuzaseră categoric s-o lase să aducă copilul acasă, iar mama îi ceruse să semneze un act de renunțare. Dar Tania fusese ea însăși crescută într-un orfelinat – mama ei renunțase la ea – și fata își jurase că nu va face niciodată același lucru cu propriul copil, indiferent de greutăți.

A crescut într-o familie adoptivă, iar părinții adoptivi s-au purtat bine cu ea, ca și cum ar fi fost fiica lor. O răsfățau uneori, nu o învățaseră să fie independentă. Nici nu trăiau prea bine — erau bolnavi destul de des. Desigur, acum Tania înțelegea că vina pentru faptul că fiul ei nu are tată era și a ei.
Părea un bărbat serios, îi promisese că o va prezenta părinților, dar când Tania i-a spus că este însărcinată, el i-a răspuns că nu e pregătit pentru scutece. S-a ridicat și a plecat, iar telefonul n-a mai răspuns — probabil i-a blocat numărul.

Tania a oftat:
— Nimeni nu e pregătit — nici tatăl copilului, nici părinții mei. Numai eu sunt pregătită să-mi asum răspunderea pentru fiul meu.

S-a așezat pe o bancă, lăsându-se mângâiată de soare. Încotro să meargă? Auzise că există centre pentru mame ca ea, dar îi fusese rușine să întrebe adresa, sperând că părinții o vor înțelege și vor veni după ea. Dar ei... n-au venit.

Tania a hotărât să facă ce plănuise: să meargă într-un sat la o bunicuță care o va primi. O va ajuta în grădină cât timp va primi alocația pentru copil, iar mai târziu își va găsi un loc de muncă. Cu siguranță, norocul îi va surâde.
Așa va face — doar să caute acum în telefon de unde pleacă autobuzele spre sate. Bunicile sunt de obicei bune, și ea va avea noroc. Ținând mai bine băiețelul adormit, a scos telefonul vechi din buzunar și aproape s-a ciocnit cu o mașină pe trecerea de pietoni.

Șoferul, un bărbat înalt și cărunt, a ieșit din mașină și a început să țipe la Tania că nu se uită pe unde merge, că își va pierde viața și va ucide și copilul, iar el va ajunge la închisoare la bătrânețe.
Tania s-a speriat, i-au dat lacrimile, copilul a simțit și s-a trezit plângând. Bărbatul s-a uitat la ei și a întrebat unde merge cu bebelușul. Tania i-a răspuns, printre sughițuri, că nici ea nu știe.

— Urcă în mașină, i-a spus el. Mergi cu mine, te liniștești și vedem ce facem mai departe. Hai, nu sta, copilul plânge. Apropo, eu sunt Constantin Grigore. Tu cum te numești?
— Tania.
— Hai, Tania, urcă, te ajut eu.

A dus-o pe tânăra mamă cu copilul în apartamentul lui. I-a oferit o cameră ca să-și poată hrăni bebelușul.
Avea un apartament mare, cu trei camere. Nu avea însă scutece sau haine pentru copil. Tania l-a rugat pe Constantin Grigore să cumpere și i-a întins portofelul cu puținii bani care îi mai rămăseseră.
Dar el a refuzat categoric să ia banii, spunând că nu are oricum pe cine cheltui.

S-a dus la vecina lui, care era medic, sperând că e acasă. Din fericire, femeia era în concediu. După câteva telefoane, i-a întocmit o listă lungă de lucruri necesare și i-a înmânat-o.
Când bărbatul s-a întors cu cumpărăturile, a văzut-o pe Tania dormind, cu capul căzut pe pernă, iar copilul treaz, dezvelit. Spălându-și mâinile, l-a luat cu grijă în brațe, ca mama să se poată odihni.

Abia închisese ușa, când Tania s-a trezit și, negăsindu-și copilul, a început să strige. Constantin Grigore a intrat zâmbind, spunându-i că doar voia să se odihnească. I-a arătat tot ce cumpărase pentru ea și copil și i-a propus să-l schimbe.
A adăugat că mai târziu va veni vecina medic și îi va explica tot ce trebuie să facă, iar mâine va chema medicul de familie.

Apoi i-a spus:
— Nu trebuie să cauți niciun sat și nicio bunică. Rămâi la mine, avem loc destul. Sunt văduv, n-am copii, nici nepoți. Am pensie și mai lucrez puțin. Singurătatea mă apasă și m-aș bucura să am asemenea chiriași.
— Ați avut copii? — l-a întrebat Tania.
— Da, Tania, am avut un fiu. Lucram în nord, cu schimbul: șase luni acolo, șase acasă. Fiul meu studia la institut, avea o prietenă. În ultimul an au decis să se căsătorească, ea era însărcinată. Așteptau să mă întorc ca să facem nunta. Dar fiul iubea motocicletele... și s-a prăbușit cu una, murind înainte să ajung eu. Am venit direct la înmormântare.
Soția mea s-a îmbolnăvit grav după ce l-am pierdut. În toată durerea aceea, am pierdut urma logodnicei fiului meu, deși aveam o fotografie și știam că aștepta copilul lui. Am căutat-o mult, dar n-am găsit-o. De aceea te rog, Tania, rămâi aici. Poate așa voi simți din nou că am o familie. Apropo, cum ți-ai numit băiețelul?
— Nu știu de ce, dar am vrut să-l numesc Savelie. Îmi place numele, deși nu e prea comun.
— Savelie??? Tania, acela era numele fiului meu! Eu nu ți-am spus asta. Ce coincidență... m-ai bucurat, fată dragă. Atunci rămâi?
— Cu plăcere. Eu am fost crescută la orfelinat, apoi adoptată, dar părinții adoptivi n-au vrut să mă lase să aduc copilul acasă. Așa că nu au venit după mine la maternitate. Dacă nu era familia lor, poate n-aș fi ajuns nimic, dar așa am terminat colegiul, am avut o viață decentă.
Deși, după orfelinat, aș fi primit și un apartament. Mama mea biologică m-a lăsat la poarta orfelinatului, punând o lănțișoară cu un medalion pe păturică.

— Mergi și te schimbă, ți-am cumpărat și ție haine. Apoi ne ocupăm de copil și de treburile casei. Uite, cădița trebuie spălată bine, iar vecina îți va arăta cum să-l îmbăiezi. Și trebuie să mâncăm — mama trebuie să se hrănească bine, ca să aibă lapte.

Când Tania, îmbrăcată în hainele noi, a ieșit din cameră, Constantin Grigore a observat lănțișorul de la gâtul ei și a întrebat dacă acela e cel lăsat de mama ei. Tania a spus că da.
A scos medalionul, iar bărbatul a rămas fără vlagă — podeaua parcă s-a clătinat sub el, și dacă nu era Tania, ar fi căzut.

Când și-a revenit, i-a cerut să-i arate medalionul. Ținându-l în mână, a întrebat dacă l-a deschis vreodată. Tania i-a spus că nu are sistem de deschidere.
Atunci Constantin Grigore i-a explicat că el însuși comandase acel medalion pentru fiul său și că se deschide într-un mod special. I-a arătat cum — medalionul s-a deschis în două. Înăuntru era o șuviță de păr.
— Sunt părul fiului meu. Eu însumi le-am pus acolo. Deci tu ești nepoata mea? Se pare că destinul ne-a adus împreună cu un scop!
— Haideți să facem și un test ADN, ca să fiți sigur că sunt nepoata dumneavoastră!
— Nici nu mă gândesc. Ești nepoata mea, acesta e strănepotul meu, și nu mai discutăm subiectul. De altfel, semeni cu fiul meu — tot mă gândeam de ce îmi e atât de cunoscut chipul tău. Am o fotografie cu mama ta. Pot să-ți arăt părinții tăi!

Autor: Sofia Koralova